Ce ar trebui să știi despre progresism ca să nu devii un idiot util al Revoluției permanente

Puțină istorie nu strică dacă vrem să înțelegem complexa scenă geopolitică a momentului. Ne miră pe toți, mai ales pe cei proveniți din Estul năpăstuit de bolșevici, elanul neo-marxist care amenință cu pulverizarea fundamentul iudeo/creștin al occidentului și mai ales radicalizarea stângii, proferată în nucleele universitare americane, care au înlocuit limbajul de lemn sovietic cu sterilul concept de “corectitudine politică”.

Începând cu anii ‘20 ai secolului trecut, Trotsky a permis intelectualilor disidenți să emigreze în occident, unde au fost primiți cu brațele deschise de intelectualii pe care Lenin îi numea cinic: “idioții utili ai Revoluției permanente”. Neînțelegând strategia specifică jucătorilor de șah, care gândesc victoria cu multe mutări înainte de implacabilul “mat”, progresiștii occidentali primesc din nou cu brațele deschise grupuri masive de intelectuali și filosofi comuniști refugiați din Germania hitleristă, începând cu 1934, găsindu-le loc de cinste în elita universitară! Au trecut multe decenii de atunci și din păcate nimeni nu a înțeles la timp că prin aceste decizii, au acceptat “calul troian al comunismului” care a sabotat de atunci, necontenit, fundamentul lumii libere! Într-un interviu acordat spotmedia.ro, dizidenta anti-comunistă Ana Blandiana remarca: “Este clar că singurii intelectuali din lume care nu vor fi victime ale corectitudinii politice suntem noi, cei din fostele țări comuniste, pentru că am cunoscut cenzura. Corectitudinea politică este absolut similară cu cenzura interioară, adică tu însuți să te oprești din a spune, pentru că tot vei fi cenzurat. Asta era cea mai mare spaimă a mea, înainte. Fusesem în stare să inventez tot felul de mijloace de contracarat cenzura, dar de autocenzură îmi era frică, vedeam în jurul meu cum începe să fie aplicată, scriitorii nu mai scriau, pentru că știau că tot nu se publică.Corectitudinea politică e un fel de a le spune oamenilor dinainte: ”Asta nu spuneți!”. Unul din marile mele șocuri a fost acum doi sau trei ani, când am citit pe Internet o listă de câteva pagini cu expresii pe care e bine să nu le folosești”.

Progresistul modern nu își propune o reformă structurală a capitalismului neo-liberal, ci devine vârful de lance al extremei stângi cu adânci ramificații în doctrina sovietică a “omului nou”, dezrădăcinat de tradiție, religie, familie și conceptul fundamental al dreptului la proprietare și mai ales de exprimare a propriilor convingeri. Noi, care am trăit o parte semnificativă a vieților noastre în dictatură înțelegem destul de bine capcana răsturnării valorilor lumii vechi și aici vine ca o mănușa ananmneza societății post moderne făcută de Ana Blandiana: “Ceea ce eu reproșez intelectualilor din Occident este faptul că nu există disidenți decât extrem de puțini și de neluați în seamă. În țările cu dictaturi au existat intelectuali care au intrat în închisoare. Acolo, când era vorba de viață și de moarte, au existat oameni care să spună Nu nebuniei, în timp ce în Occident nu există un Soljenițîn american, împotriva degradării tipului de societate liberă de acolo”.

Filosoful neo-marxist Karl Popper a elaborat conceptul ingineriei sociale fragmentare, prin care curentele ultra progresiste să modeleze vechea societate conservatoare, să ducă tezele revoluției permanente gândite de sovietici, prin convulsii sociale, în epicentrul programelor de guvernare occidentale. La începutul secolului trecut, Marx și Engels propovăduiau îndemnul „de a zdrobi societatea cea crudă și nedreaptă”.Îndemn „luminos” prin care săracii erau invitați să ruineze lumea bogaților, înlocuind-o în cele din urmă cu socialismul garantat de stat. Acest lucru a fost pus în mișcare prin revoluția lui Lenin din 1917 și mai apoi după 1945 în țările pe care URSS-ul le-a ocupat cu ajutorul tancurilor sovietice și a marionetelor lui Stalin, în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Prima inginerie socială centralizată, comunismul, a acaparat puterea în sistem, eliminând competiția ideologică și economică lăsând un singur jucător, partidul-stat, să conducă prin decrete destinele societății! În lumea geopolitică dominată de URSS, acest uluitor experiment social a continuat până în anul de grație 1989, când utopia marxist-leninistă a fost considerată un eșec politic al Estului.

Dar, așa cum principiile comunismului internaționalist s-au născut în Vest, la Frankfurt, Berlin, Geneva și chiar la Londra unde Marx și Engels erau inițiați în loja masonică Liga Drepților și exportată apoi în Rusia prin revoluția bolșevică, la fel se întâmpla și cu noua inginerie socială fragmentată care a generat progresismul, atât de drag intelectualilor și universitarilor occidentali. În cartea sa, „Mizeria istoricismului” publicată în 1957, Popper critica abordările VIZIONARE CENTRALISTE ale comunismului așa cum a fost el implementat spunând că încercarea de a prezice rezultatul viitor al unui experiment social e sortită eșecului, deoarece cursul istoriei umane este puternic influențat „de creșterea cunoașterii” și că nu putem rațional sau științific prezice creșterile viitoare ale cunoștințelor noastre științifice.

De aceea, Popper propune ca prin analogie cu rolul central al experimentelor fragmentare din științe, de tipul „observând, modelând și experimentând modelul”, singura formă de inginerie socială, care poate fi justificată „în mod rațional”, este „una care este la scară mică, la scară socială elementară”, și care poate fi modificată în mod continuu, „în lumina experienței acumulate”. Prin această viziune, Popper recunoaște că aparține inițiaților “revoluției permanente” și că “ vom face progrese dacă și numai dacă suntem pregătiți să învățăm din greșelile noastre: de a recunoaște erorile noastre și de a le utiliza în mod critic în loc de a persevera în ele dogmatic”. Ingineria socială trebuie să fie Fragmentară, ne spune Popper ca și metodele științifice de tip „experiment-model-și-eroare”. Iar această abordare trebuie aplicată și în planificarea socială și politică. Scopul progresismului, ca substitut al comunismului este să fragmenteze societatea de la o generație la alta până când, copiii noștri, se vor trezi direct într-o lume nouă, fără a-şi da seama, căci în viziunea lui Popper, Progresismul se construiește pas cu pas, zi de zi, ceas de ceas, chiar sub ochii noștri dar prin atâtea acțiuni mici şi fragmentare, încât să nu poată fi sesizat de oameni, ca un întreg sau ca o acțiune pe scară largă dirijată de cineva spre un Scop Final.

Ca și prima inginerie socială centralizată, numită marxism-comunism și experimentul progresist, numit de Popper inginerie socială fragmentară, își definește fără echivoc inamicul ideologic: conservatorismul, care își extrage seva politică din gândirea filosofului Lucius Cary care postula: “Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”. Pentru conservatori e limpede că ce a produs Civilizație, progres și prosperitate nu trebuie înlocuit! Baza este Tradiția cu cele trei coloane fundamentale: religia, cultura și dreptul la proprietate. Cel care a transformat această filosofie politică în doctrină a fost Edmund Burke, politician din secolul 18 care s-a opus Revoluției Franceze, dar a susținut Revoluția Americană. Acesta este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai conservatorismului britanic din anii 1790. Pentru el este nevoie de o forță constantă, ce îndeplinește o funcție fără sfârșit de dezvoltare a unei societăți libere și corespunde unei necesități adânci și permanente a naturii umane însăși. Ca să lămurim în cuvinte puține marele conflict ideologic dintre conservatorism și progresism, putem afirma că ambele privesc lumea ca pe o eternă materie primă. Primii afirmă că tradiția noastră iudeo-creștina, economia liberală și pluri-parlamentarismul clasic asigură prosperitatea și evoluția echitabilă a societății, în schimb ce progresiștii consideră profund nedreaptă vechea societate, încât trebuie schimbată din temelii prin demolarea celor trei coloane și înlocuirea lor cu o filosofie politică globală a cărei destinație finală este “o lume nouă, liberă dogmatic și ideologic, unită de un singur element comun: evoluția! Deși există doar trei mari curente politice în societățile moderne și anume: liberalismul, socialismul și conservatorismul, artizanii neo-marxiști ai prezentului își propun ca prin progresism să le absoarbă neantizându-le și astfel să poată proclama victoria Revoluției sociale.

Visul iluminist al omului nou prinde contur în Bavaria în laboratoarele oculte ale lui Adam Weishaupt, este preluat de masonii Marx și Engels și transformat în motorul Revoluției Permanente de Lenin și Trotsky care îl definesc astfel: “Omul nou este un revoluționar aspru și auster care devine conștient de misiunea lui prin care își asumă cu tărie de nezdruncinat rolul de a înlătura Răul existent în lume, un erou al progresului, a cărei binemeritată odihnă va veni doar atunci când Comunismul va guverna luminos și generos întreaga umanitate”.

După falimentul ideologic al comunismului statuat odată cu prăbușirea URSS-ului din 1990, conceptul “Revoluționarului neobosit” este înlocuit treptat cu profilul “Cetățeanului vigilent”, iar marxism-leninismul face loc noului curent progresist. Pentru a înlătura definitiv lumea “cea veche și rea”, progresiștii împrumută de la marxiști ideea fundamentală că trebuie demolați pilonii de bază: creștinismul, moralitatea și tradiția. La congresul Comsomolui din 1919, Lenin afirmase: “Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate! Religia e opium pentru popor, tradiția o închipuire feudală retrogradă!” Ciudat este că fix același lucru îl postulează progresiștii care neagă familia tradițională, religia și moralitatea iudeo-creștină.