Maradona a fost un mare fotbalist. Poate cel mai mare. Dar și o personalitate publică uriașă și o lecție tristă de viață. Despre el și despre lumea în care trăim.
Rămâne în istoria sportului cu cea mai mare escrocherie. Acel gol marcat cu mâna și cu replica aiuritoare de după, că a fost mâna lui Dumnezeu. A fost suficient pentru a se schimba percepția publicului. Dumnezeu este de partea escrocilor, te ajută să furi dacă ești simpatic. Acel gol a furat munca celorlalți fotbaliști de pe teren și este o rușine pentru etica sportivă și jurnalistică.
Apoi Maradona a devenit, pentru bani, bufonul unor dictatori care au înfometat și omorât mulți oameni. I-a sprijinit pe Castro, pe Chavez și pe Maduro. Imaginea cu el fluturând steagul unei Venezuele ruinate, în aplauzele pline de satisfacție ale dictatorului, sunt prăbușirea definitivă a celui care avea un tatuaj uriaș cu Che Guevara. Deja nu mai era în toate puterile pshihice. Avea însă nevoie disperată de bani.
După cariera fotbalistică au urmat doar droguri. Nu a antrenat nicăieri cu succes. A fost primit ca o speranță, apoi ca o curiozitate care atrage fanii pentru poze, dar viața lui sportivă se oprise de mult.
Poate că statuia construită în timpul vieții, de foarte tânăr, i-a fost prea greu de purtat. Trebuie să ne gândim, cu spaimă, că religiozitatea revărsată către el nu i-a prins bine. Că celebritatea umflată de o presă avidă de vedetism a contribuit la distrugerea sa timpurie.
Un talent uriaș și o viață de nerecomandat. O prăbușire constantă, sub un reflector al opiniei publice care îi spunea că totul este bine, că va fi veșnic o vedetă, orice ar face. Și care acum îl plânge. Acum este zeu. Vai de templul său tardiv.
Un exemplu de pus lângă Michael Jackson. Un alt talent care s-a distrus.
Mă gândesc că am putea fi discreți când ne amintim de ei. Să nu îi idolatrizăm. Să nu îi folosim ca modele. Și să nu ne căutăm alte vedete, pe care să le consumăm.
Să păstrăm bucuria unor meciuri și a unor cântece de neuitat. Este suficient.