"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-un interviu acordat siteului spotmedia.ro despre volumul său în curs de apariție la editura Humanitas, Soră Lume, scriitoarea Ana Blandiana vorbește în termeni foarte duri despre „corectitudinea politică” din spațiul occidental pe care o compară chiar cu „cenzura interioară” din dictatura comunistă când erai nevoit să te oprești din ce aveai de spus pentru că oricum ai fi fost cenzurat. Blandiana consideră că s-a ajuns la o extremă, la un soi de hipercorectitudine politică, iar reacția de disidență, de rezistență a intelectualilor la confuzia generalizată unde „binele este considerat rău și răul bine” este foarte slabă. „În Occident nu există un Soljenițîn american, împotriva degradării tipului de societate liberă de acolo”, afirmă Blandiana.
„Această carte care a devenit, fără ca eu să îmi propun, o carte despre libertate, în diverse ocazii, în diverse medii sociale, naționale, dacă nu m-aș fi oprit ar fi devenit o carte despre corectitudinea politică și despre felul în care o lume liberă își cenzurează singură libertatea, până la autodistrugere. (...)
Știu că exista grupul de filosofi de la Frankfurt, care erau comuniști și au emigrat, odată cu venirea lui Hitler la putere, în Statele Unite și încet, încet au educat studenții și au cucerit universitățile americane, care la ora asta sunt de extremă stângă.
În același timp, este de neînțeles pentru mine cum nu își dau seama de ceea ce intelectualii din fostele țări comuniste își dau seama. Este clar că singurii intelectuali din lume care nu vor fi victime ale corectitudinii politice suntem noi, cei din fostele țări comuniste, pentru că am cunoscut cenzura.
Corectitudinea politică este absolut similară cu cenzura interioară, adică tu însuți să te oprești din a spune, pentru că tot vei fi cenzurat. Asta era cea mai mare spaimă a mea, înainte. Fusesem în stare să inventez tot felul de mijloace de contracarat cenzura, dar de autocenzură îmi era frică, vedeam în jurul meu cum începe să fie aplicată, scriitorii nu mai scriau, pentru că știau că tot nu se publică.
Corectitudinea politică e un fel de a le spune oamenilor dinainte: ”Asta nu spuneți!”. Unul din marile mele șocuri a fost acum doi sau trei ani, când am citit pe Internet o listă de câteva pagini cu expresii pe care e bine să nu le folosești.
Lista era semnată de doi universitari, intelectuali care nu și dau seama ce primejdie este să încerci să nu îi mai lași pe oameni să gândească cu capul lor, ci să le spui tu: asta e bine, asta nu e bine”, spune Ana Bladiana în interviul pentru Spotmedia.ro.
Întrebată dacă intelectualii ar trebui să regleze dezbaterea publică, astfel încât ea să nu mai penduleze între cele două extreme (extrema stânga și pornirile fasciste ale dreptei radicale), Blandiana a răspuns afirmativ, reproșând însă Occidentului comoditatea lașității.
„Întotdeauna am crezut că intelectualii sunt vinovați de toate. Cu cât înțelegi mai mult, cu atât ești mai responsabil pentru mai mult. Am avut o perioadă, prin 1988, când am avut o stare depresivă și când eram obsedată de două versuri pe care le scrisesem înainte și care au apărut apoi în Arhitectura valurilor: Pentru că sunt în stare să înțeleg, de tot ce înțeleg sunt vinovată. Asta e ideea.
Intelectualii trebuie să răspundă, pentru că ei înțeleg.
Problema este că s-a dat totul peste cap și binele este considerat rău și răul bine.
Ceea ce eu reproșez intelectualilor din Occident este faptul că nu există disidenți decât extrem de puțini și de neluați în seamă. În țările cu dictaturi au existat intelectuali care au intrat în închisoare. Acolo, când era vorba de viață și de moarte, au existat oameni care să spună Nu nebuniei, în timp ce în Occident nu există un Soljenițîn american, împotriva degradării tipului de societate liberă de acolo”, a apreciat Blandiana. Interviul poate fi citit integral AICI
Despre volumul „Soră lume” (care o are pe copertă chiar pe autoare în anii 70 la Turnul din Pisa), Blandiana precizează că „într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum. În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume".
