Gabriel Liiceanu: „Valeriu Nicolae pare să spună pentru prima oară un adevăr pe care îl ignorăm știindu-l: România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori”

CV-urile politicienilor consultate de activistul civic Valeriu Nicolae, acum candidat independent la Parlament, au fost reunite într-un volum publicat recent de editura Humanitas: „Nu tot ei! România în ghearele imposturii”. Deținătorul editorii, filosoful Gabriel Liiceanu, scrie despre noua apariție editorială pe platforma contributors.ro, într-un text important în care comentează conținutul acesteia și meditează revoltat asupra rafinării imposturii politice, concluzionând că „Valeriu Nicolae ne pune sub ochi documentul probatoriu al genocidului spiritual continuat după 1990, în forme noi, asupra populației române”.

Redăm mai jos câteva reflecții ale lui Gabriel Liiceanu exprimate într-un text mai amplu pe care îl puteți citi integral AICI

„M-am întrebat dacă clasa politică din ultimii treizeci de ani a avut sau nu creativitate în construirea și rafinarea structurilor răului. A adăugat ea de la o generație sau alta ceva nou față de ce moștenise? A reușit ea să conserve corupția din comunism și s-o amplifice prin apariția unor teatre de operații infinit mai generoase, întinse pe toată planeta? Trebuie să recunoaștem, având în față punctul în care am ajuns, marcat tocmai de colecția de CV-uri ale politicienilor români alcătuită de Valeriu Nicolae, că în ultimii trei ani, grație în primul rând isprăvilor PSD-ului, românii au obținut, prin „excelența în negativ“, o certă genialitate a răului.

În ce constă ea? În realizarea condițiilor sociale care duc la un genocid spiritual în absența unui aparat de represiune de tip totalitar. Nu e puțin lucru să faci să existe crima, dar cadavrul ei, nu. Spre deosebire de genocidul fizic, genocidul spiritual nu dă contur vizibil crimei. El topește, de la o generație la alta, substanța unei comunități, desfăcând treptat legăturile care o țineau laolaltă: limba cuviincios vorbită, capitalul de inteligență, grupurile de excelență și competență, decența conviețuirii, spulberând încrederea, blocând speranța, subminând autoritatea autentică, fie ea epistemologică sau morală. Genocidul spiritual pe care-l trăim poate stârpi un popor fără să-l extermine fizic printr-o acțiune concertată, ci doar activând mecanismele lentei lui degradări.

Ca să se producă, genocidul spiritual are nevoie de standardizarea figurilor răului, care, funcționând à la longue, otrăvesc pas cu pas organismul social. Altfel spus, e nevoie de crearea unui tipar care, odată realizat, poate duce la producerea în serie a agenților răului, la obținerea legiunilor de escroci, a trupelor de partid cu combatanți identici, a comandourilor instruite pentru a ocupa în mod disciplinat, cu proceduri perfect puse la punct, toate instituțiile administrative, legislative, executive și judecătorești ale țării. Toți aceștia nu fac decât să aplice tiparul pus la punct în laboratoarele puterii, specifice celor cinci perioade inventariate mai sus, acolo unde se coace puroiul născut din plămada răului.

Tiparul reprezintă un principiu de economie al fiinţei: dintr-un singur tipar pot ieși oricâte exemplare individuale perfect definite. Apariția unei specii de politicieni mafioți presupune și ea crearea tiparului, a prototipului, a modelului. Odată tiparul creat, odată matrița existentă, nu mai rămâne decât să dai drumul mașinii de multiplicare, care va arunca pe piața politică, blocând-o, serialitatea exemplarelor identice. Ceea ce se obține pe această cale este în primul rând familiarizarea cu produsul de serie care umple piața și care, în inconștientul nostru colectiv, începe să funcționeze ca simulacru al politicianului etern.

„Standardizarea celor mai bune practici“ este esența taylorismului definit ca „teorie a managementului științific“. La începutul secolului XX, americanul Frederick Taylor, inginer mecanic, și-a propus ameliorarea eficienței economice prin selectarea procedurilor care dau cele mai bune rezultate în cel mai scurt timp. În „stadiul Dragnea“ al genocidului spiritual, taylorismul a devenit managementul științific al contraselecției, care a dus la standardizarea celor mai bune practici mafiote. Pe scurt spus, la o mecanizare a răului în practicile economico-sociale.

În toate CV-urile trecute în revistă de Valeriu Nicolae avem un exemplu de „tipar la lucru“. El este un software de creativitate în negativ. Unul care preia, adaptează și amplifică vechiul tipar comunist, făcându-l să funcționeze în mod ipocrit sub steagul cu cele douăsprezece stele aurii dispuse în cerc al Uniunii Europene, care alcătuiesc simbolul de unitate al civilizației Occidentului. Care este numitorul comun al acestor CV-uri? Ce condiții trebuie să îndeplinească indivizii care apar în ele și care sunt prinse, toate, în matrița tiparului? Încerc să le inventariez. Iată-le:

– Să nu aibă, pe cât posibil, nici o calificare intelectuală. Să fie personaje obscure, de care n-a auzit nimeni, selectate de la munca de jos și ridicate apoi, într-un timp scurt, la funcții administrative sau/și politice de vârf, care să le asigure câștiguri ieșite din comun și averi considerabile. Acestea sunt premisele fidelizării complete.

– Să fie dispuși să facă orice pentru a nu se mai întoarce în locul din care au plecat.

– Să creeze și să mențină prin activitatea lor un mediu social în care urmează să se recunoască în permanență, până la punctul în care vor ajunge să creadă că mediocritatea, incompetența și ticăloșia lor reprezintă regula firească a lumii.

– Și totuși să râvnească – pentru a se putea vindeca, fie și doar formal, de complexe – la diplome, doctorate, titluri de orice fel, obținute prin circuite frauduloase create anume pentru ei.

– Să urască neabătut cultivarea minții, vorbirea aleasă și orice virtute intelectuală.

– Să obțină nenumărate funcții și posturi pentru care nu au nici pregătire și nici timpul necesar pentru a le acoperi.

– Să nu vrea să facă nimic pentru ceilalți, ci totul pentru „ei și-ai lor“.

– Ca atare, în virtutea inexistenței totale a culturii morale, să fie lipsiți de scrupule. Să nu aibă zvâcniri de conștiință, remușcări sau rușine. Să aibă capacitatea infinită de a minți public.

– Să fie dedulciți la furt, averi, bunuri. Să fie locuiți de fiara lăcomiei. Să aibă reflexe de prădător. Fiara lăcomiei trebuie să se trezească în ei ori de câte ori vin în contact cu locurile unde apar bani publici.

– Să intre rapid în logica lui „așa se face“, în logica lui „se minte“, „se fură“, „se-nșală“ ca reguli fundamentale ale vieții.

– Să ajungă să fie convinși că toate comoditățile vieții obținute pe căi neortodoxe li se cuvin. Să devină bădărani, obraznici, disprețuitori.

– Să nu realizeze niciodată cât rău au făcut pe lume. Să se considere, în fața oricărei judecăți, nevinovați. Și să susțină mereu că sunt patrioți.

*

Comentând CV-urile parlamentarilor noștri, Valeriu Nicolae ne pune sub ochi documentul probatoriu al genocidului spiritual continuat după 1990, în forme noi, asupra populației române. Ele sunt doar o mostră din sutele de mii asemănătoare, distribuite de la baza piramidei funcțiilor administrative și politice și până la vârful ei. E vorba în aceste pagini de inventarierea procedeelor și tehnicilor de păstrare a punctelor de putere care au dus la organizarea perfectă a unei haite de prădători perpetuate de la o generație la alta. La treizeci de ani după Revoluția din decembrie 1989, noi continuăm să fim victima sutelor de mii de oameni care au CV-uri asemănătoare cu cele prezentate în această carte. Majoritatea copleșitoare a românilor sunt și vor continua să fie abuzați atâta vreme cât instituțiile create anume pentru a-i apăra sunt conduse tocmai de cei de care ar trebui să fim apărați. România trăiește de treizeci de ani în coșmarul unui carusel din care nu se poate trezi decât printr-un vot purificator.

Când citești cele peste o sută de portrete de politicieni, tentația e să le compari, să faci clasamente, să te întrebi care dintre aceste personaje și înspăimântătoarele lor CV-uri e cel mai nerușinat? Care e cel mai urât, mai hidos, mai repugnant, mai ticălos? Se poate oare răspunde la această întrebare?”.  

„Trecând în revistă mai bine de o sută de CV-uri de parlamentari – o simplă mostră care dă seamă de vastitatea corupției autohtone –, Valeriu Nicolae pare să spună pentru prima oară un adevăr pe care îl ignorăm știindu-l: România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori. Cartea pune de fapt în scenă o perplexitate: este oare adevărat ce trăim? Dând astfel glas unei stupefacții care ne încearcă pe toți, autorul a devenit o voce care răsună în vinovata noastră tăcere. Cât privește liniștea instalată în toate partidele în fața acestor pagini ale rușinii, ea vorbește de la sine despre punctul dramatic în care se află viața politică de la noi. Cum oare de nici un partid nu a simțit nevoia să-și facă din cele câteva sute de pagini care strigă la cer muniție de campanie? Parafrazându-l pe autorul cărții: poporul român doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm: tăcerea mormântală care urlă“.