"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Scriitorul, profesorul și istoricul clujean Cornel Jurju relatează, pe pagina de Facebook a domniei sale, o serie de aspecte cutremurătoare și necunoscute publicului larg despre partizanii anticomuniști din gruparea Șușman de la Răchițele.
Susținuți de țăranii-moți din satele de munte ale județelor Cluj, Bihor și Alba, partizanii luaseră decizia să se sinucidă dacă riscau să cadă în ghearele Securității, tocmai pentru a exclude din start posibilitatea oricărei colaborări cu poliția politică genocidară, în urma unor anchete și torturi abominabile.
Cornel Jurju își centrează expunerea pe drama celor doi soți Mihai și Lucreția Jurj, luptători cu arma în mână de-a lungul a patru ani grei și însângerați.
Podul.ro vă prezintă în integralitate comentariul istoricului:
”Fragment din epopeea Șușmanilor
Sunt într-o perioadă în care citesc și recitesc unele materiale despre istoricul Grupului ‹Șușman› de la Răchițele. Deși în general îmi sunt cunoscute, încercările cumplite prin care au trecut acei oameni continuă să-mi provoace stări deosebite de emoție și considerație.
(Mihai Jurj/sursa foto: Memorialul Sighet)
Mihai și Lucreția Jurj se alăturaseră partizanilor din Grupul ‹Teodor Șușman› în 1950. Se căsătoriseră recent, în 1948. Aveau o viață frumoasă, din care nu lipseau iubirea, bucuria și visele. Toate s-au spulberau într-o noapte de vară. Informată că este un susținător al Șușmanilor, Securitatea venea să-l aresteze pe Mihai. Cum avea gospodăria lângă pădure, a reușit să se facă nevăzut printre brazii și molizii seculari din spatele casei. La rândul său, neputând trăi despărțită de soț, pe care nu-l putea ști singur și abătut prin păduri, peste două luni (septembrie 1950) Lucreția se alătura partizanilor.
Au urmat patru ani de grei în care cei doi tineri i-au simțit mereu alături pe oamenii din satele de munte ale județelor Cluj, Bihor și Alba. Mulțumită acelor țărani-moți, cu frică de Dumnezeu și cu cei șapte ani de acasă, partizanii au putut rezista represiunii comuniste. Acea relație specială cu sătenii i-a condus pe Mihai și Lucreția, ca pe toți ceilalți Șușmani, la o hotărâre radicală și sacrificială: evitarea arestului cu orice preț pentru a-i proteja pe binefăcătorii lor, adevărați samariteni cu chip de moț.
(Lucreția Jurj/sursa foto: fericiticeiprigoniti.net)
Opțiunea lor, adânc analizată și asumată, comporta și o complicată latură de de ordin moral-creștin. Mihai și Lucreția erau credincioși, în consecință erau perfect conștienți că suicidul reprezintă un păcat teribil, greu de luat pe lumea cealaltă. Cu toate acestea, din respect pentru eroicii lor susținători și pentru că la bine nu puteau răspunde cu neomenie și trădare, tinerii Mihai și Lucreția și-au făcut un plan amănunțit, trist și tulburător, prin care, în situații limită, să-și pună capăt zilelor:
‹Nu pot să spun că am devenit mai credincioși după ce am mers pă munte decât înainte, că tăt credincioși am fost și acasă. Da acolo, parcă mai tare ne-am legat de Dumnezeu. Ne-am pus viața în mâinile lui.
Ne gândeam de multe ori să nu ne predăm vii, da știam și că îi păcat să-ți iei viața. Însă nu aveam încotro și atunci decât să ne prindă… Nu ne-am gândit niciodată că ne va aresta. La moarte ne-am așteptat tăt timpul, da la arestare nu ne-am gândit. De moarte nu m-am temut niciodată. Dacă am plecat pă drumu ăsta trebuia să accept și moartea.
Mihai avea un pistol mic și cu pistol lui ne-am fi împușcat amândoi, și eu și el. Dacă n-ar fi vrut el să mă împuște pă mine, mă împușcam io după el. Așa ne-am înțeles, din timp. (…)
Nu-mi pot explica cum a fost viața aia, că n-am dat pă ea doi bani. Am plecat de acasă fără să mă gândesc prea mult la cosecințe. Am plecat la risc. Ne-am pus viața în mâinile lui Dumnezeu› (Lucreția Jurj)”.
(Foto deschidere: Cadavrele arse ale partizanilor Teodor şi Avisalom Şuşman, 1 spre 2 februarie 1958. Fotografie din arhivele Securităţii)
