Se împlinesc 67 de ani de la execuția luptătorilor anticomuniști din Lotul Parașutiștilor în Valea Piersicilor de la Fortul 13 Jilava. Sacrificiul unor eroi. Cine uită nu merită

Istoricul și publicistul Lucian Vasile amintește, pe Facebook, că în această noapte se împlinesc 67 de ani de la execuția condamnaților din Lotul Parașutiștilor în Valea Piersicilor de la Fortul 13 Jilava.

Facem precizarea că luptătorii anticomuniști executați în urma unor criminale procese-mascaradă au fost trimiși de serviciile secrete americano-franceze-române cu scopul de a sprijini rezistența anticomunistă din munți și nu numai. 

Pe lângă parașutiști, au fost executați și o serie de susținători de-ai lor – români simpli care i-au ascuns, i-au hrănit sau pur și simplu au știut de existența lor.

Având în vedere toate aceste aspecte, Lucian Vasile le dedică postarea sa celor de aici din țară, rude sau prieteni, care i-au ajutat pe parașutiști, ”asumându-și niște riscuri uriașe și, în cele din urmă, plătind un preț greu pentru drumul ales”.

Podul.ro vă prezintă comentariile istoricului: 

”În noaptea asta, la ora 22:00, în urmă cu 67 de ani, avea loc în Valea Piersicilor de la Jilava execuția parașutiștilor (și a sprijinitorilor lor) trimiși de serviciile secrete americano-franceze-române pentru a sprijini rezistența anticomunistă și a strânge informații despre regimul comunist din România.

Fiecare dintre cei recrutați, instruiți și trimiși dincolo de Cortina de Fier are o poveste de viață mult prea complexă și cu prea multe nuanțe, zone obscure și alegeri greu de înțeles pentru a o cuprinde aici. Dar nu exclusiv despre parașutiști aș vrea să fie această postare, ci mai degrabă despre cei de aici din țară, rude sau prieteni, care i-au ajutat, asumându-și niște riscuri uriașe și, în cele din urmă, plătind un preț greu pentru drumul ales. Căci, în fond, cei ce au luptat cu arma în mână, în munți, sau au venit aici ca „spioni-parașutiști”, fiind lansați din avioane militare americane ori trecând clandestin granițele, niciunul dintre ei nu ar fi rezistat mai mult de câteva zile fără sprijinul unor curajoși anonimi.

Iar unul dintre aceștia a fost și Ioan Cosma, învățător în satul Apa din Satu Mare. L-a găzduit într-o noapte pe cumnatul său, Sabin Mare, fost ofițer al Armatei Regale Române, parașutat în țară în vara lui 1953 împreună cu cei doi colegi din grupul ‹Fiii Patriei›. Ca urmare a capturării unuia dintre membri, existența echipei a fost deconspirată, iar Securitatea a trecut la arestări. Momentul descinderii a fost rememorat de soția sa, Aurelia Cosma, sora lui Sabin Mare:

<<Pe la miezul nopții o bătut tare în ușă, ne-am trezit și am zâs către soțul meu: «Du-te și deschide, că au venit după noi». Săracu` s-o sculat... Se treziseră amândouă fetițele la zgomotul ăla... Cea mare avea patru ani, cea mică numai opt luni, o alăptam încă... Și le-am luat lângă mine în pat și am alăptat pe cea micuță...

Și o intrat șeful Securității, un evreu, Weiss îl chema, care era spaima județului Satu Mare. Era un om crud, îi bătea, îi nenorocea pe săracii deținuți politici (...) Și dup-aia o intrat înăuntru toți, cu puști mitraliere, o mulțime... Au căutat pe sub paturi, prin dulap, prin camere, în magazii, peste tot. L-o dus pe soțul meu și în pod... Eu eram ca moartă, fetița cea mare, care deja pricepea ceva săraca, stătea și ea îngrozită și se uita ce se-ntâmplă, ce-i cu oamenii ăștia străini... Și vine la mine și zice: «Îmbrăcați-vă!». N-am zis nimic, m-am dat jos din pat, am îmbrăcat fetițele, m-am îmbrăcat pe mine, între timp o venit soțul meu, cum fusese cu ei peste tot pe unde căutaseră... 

Și îmi spune Weiss: «Dumneata vii cu mine, soțul dumneatale rămâne cu copiii». Atuncea io n-am mai putut... Până atunci m-au ținut nervii și am izbucnit: «Nu! Nu plec, nu mă despart de copii! Dacă vreți să ne omorâți, omorâți-ne pe toți, da` io nu mă despart de copii!». Atunci s-a înfuriat: «Da` ce crezi dumneata, că noi suntem criminali?». Fetița cea mare deja o priceput ceva, și, când m-o văzut pe mine că plâng, o-nceput să zbiere. Aia mică s-o speriat de noi, cum plângem, și-o-nceput și ea...

Era o tragedie acolo. Soțul meu era galben ca lămâia și zice: «Luați-mă pe mine, lăsați-o pe ea cu copiii!». «Nu», zice el, «că ea vine numai până-n post și vine îndărăt». Era mincinoși... Atunci eu mi-am dat seama că ceva nu-i la locul lui și zic: «Dați-vă cuvântul dumneavoastră de onoare că mă întorc îndărăt la copii, altfel nu mă despart de ei». «Da, te-ntorci, vii, dai numai o declarație și vii îndărăt». 

Credeam că au cuvânt de onoare, bineînțeles... Atuncea i-am pus soțului meu fetele în brațe... El era ca mort, stătea așa și mă privea înnebunit când o văzut că plec... De la ușă m-am mai întors o dată și i-am privit și n-am să uit toată viața tabloul pe care l-am văzut: soțul meu înnebunit de groază, cu fetițele în brațe zbierând...>> .

Aurelia nu l-a mai văzut niciodată pe soțul ei. Femeia avea să fie condamnată la 10 ani de temniță și eliberată în 1963, iar fetele sale au fost crescute de rude. 

Ioan Cosma, soțul ei, a fost inclus în lotul parașutiștilor, condamnat la moarte și executat. Confirmarea oficială a morții a venit abia în 1993, după aproape 40 de ani, iar locul unde se află rămășițele sale pământești rămâne și astăzi necunoscut.

PS: pentru a preîntâmpina decupajele ideologice ale istoriei – atât Sabin Mare, cât și Ioan Cosma erau apolitici”.