"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Fost deținut politic pentru nu mai puțin de 15 ani, dintre care 12 i-a petrecut la Gherla, istoricul, scriitorul și academicianul Radu Ciuceanu anunță, în exclusivitate pentru Podul.ro, demararea unui proiect vizând transformarea fostului penitenciar Gherla în memorial al victimelor comunismului, demersul fiind inițiat și de părintele Grigorie Benea, cunoscut pentru eforturile sale de recuperare a memoriei rezistenței anticomuniste.
Vă prezentăm clarificările domnului Radu Ciuceanu, care atrage atenția că Gherla a reprezentat una dintre cele mai abominabile halte ale genocidului comunist, existând documente ce atestă moartea a peste 10.000 de deținuți politici în acest penitenciar al ororilor care avea să găzduiască și ultimul episod al reeducării prin tortură:
”Trebuie spus că pornesc de la o constatare dureroasă, o constatare ce capătă accente tragice: deși a fost zdrobită de genocidul roșu, România nu prea are memoriale anticomuniste, spații muzeale care să comemoreze victimele rezistenței anticomuniste și care să explice generațiilor tinere teroarea prin care a trecut țara asta până să ajungă în halul în care se prezintă în ziua de azi. Asta deși, iată, au trecut mai bine de 30 de ani de la momentul decembrie 1989. Cu toate acestea, la capitolul memoriale România stă mult mai slab decât celelalte țări care au avut parte de ‹fericirea› bolșevică, de ocupația armatei sovietice. Doar în Bulgaria nu se comemorează rezistența anticomunistă, fiindcă bulgarii n-au prea avut-o, au fost rusificați la modul agresiv după asasinate în masă.
În ꞌ89 au răbufnit mai multe așa-zise revoluții, dar numai în România comunismul s-a prăbușit într-o baie de sânge. La noi blestemul a fost mai negru decât prin alte părți, prețul plătit s-a dovedit enorm. Ne-au murit tinerii, adică ce aveam noi mai bun. Analizând ani de zile cele petrecute în ꞌ89, am constatat că cei mai mulți dintre tinerii morți la Revoluție proveneau din rândurile muncitorilor. Mă întreb dacă e bine sau nu să spun public că universitățile noastre – care cândva au reprezentat bastioane autentice ale rezistenței anticomuniste și care, în ꞌ56, în contextul Revoluției din Ungaria, s-au sacrificat încercând să aprindă flacăra revoltei și în România – s-au dovedit cvasiabsente în ꞌ89.
Acum, în momentul în care noi purtăm această conversație, pot spune că tineretul nostru nu mai este nici pe departe acea coardă sensibilă care vibra chiar și la cele mai fine adieri ale vântului. Or asta este deosebit de grav. Dacă nu mai ai universități autentice, nu mai ai aceste oaze, cetăți ale fruntașilor, ale elitelor, care să exprime, pe lângă elanul tinereții, și o voce a conștiinței naționale, mori, mori în timp. Este dureros fenomenul indiferenței la români, s-ar putea scrie tratate despre asta. Am și eu contacte cu studențimea noastră, în special cu Facultatea de Istorie și cu Facultatea de Arhitectură, și vă mărturisesc că dacă aș vorbi, s-ar zice să vorbesc în pustiu.
Fenomenul este foarte grav, s-o spunem pe șleau, și afectează zonele de rezistență ale unei națiuni. Ne-a învăluit un nor de umbră și sper să scăpăm de el, deși semnele sunt din cele mai rele. Odinioară, în universitățile românești sentimentul era unul profund național. Vă amintesc că cel puțin jumătate dintre cei arestați de comuniști în perioada ꞌ48-ꞌ89 au fost tinerii, în speță tineretul universitar. Studenții nu mai sunt doritori să afle, să știe, și cu atât mai puțin să se exprime public, să își dea măsura valorii tratând probleme cu adevărat importante. Și criza asta nu este ceva ce se petrece doar în România, nu, nici pe departe.
La urma urmei, ce are un popor mai ales, mai de preț? Tinerii, personalitățile și memoria luptelor sale purtate cu demnitate, memoria rezistenței sale. Acum însă, vedem că stânga internațională vandalizează statui, busturi... le aruncă-n mare. Problema stângii e memoria, e ceea ce simbolizează și comemorează acele statui. Principiile și valorile deranjează. America e plină de statui, de busturi, de mărturii dăltuite în piatră despre marii oameni de stat care au luptat pentru independență, pentru abolirea sclaviei, pentru construirea acestei puteri mondiale și așa mai departe. Acum s-a ajuns la vandalizări, la profanări... Personal mi se pare curioasă absența universităților americane din această problematică în care ar fi trebuit să tragă numeroase semnale de alarmă. Lașitatea intelectuală nu e o cale de urmat.
Dar să revenim la oile noastre, să le numărăm și să le punem în ordine. În pofida indiferenței generale, vă anunț că ne-am întâlnit câțiva ‹nemernici› de foști deținuți politici, care iată că ne încăpățânăm să mai trăim întru aducere aminte, prin mila lui Dumnezeu, și am purtat discuții aplicate cu o serie de teologi tineri în vedere organizării unui memorial la Gherla. Proiectul este legitim și cât se poate de necesar. În realitate, un memorial Gherla ar fi trebuit să existe încă din anii ꞌ90, iar asta trebuia să se întâmple în toate fostele închisori comuniste, pretutindeni în țară, numai că Securitatea și urmașii ei au făcut totul ca astfel de proiecte să nu poată fi puse în practică.
Dețin aici, în arhiva Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), documente care atestă moartea a peste 6.600 de deținuți politici la Gherla. Le-am strâns în decursul anilor. Cei de la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) au și ei documente referitoare la peste 10.000 de morți survenite în acest spațiu al ororilor. De notat că cifrele sunt aproximative, întrucât nu cunoaștem încă toate crimele săvârșite la Gherla de-a lungul dictaturii, cercetările continuând în acest sens, dar trebuie avut în vedere că marele penitenciar a reprezentat una dintre cele mai prolifice și mai letale halte ale genocidului comunist, fiind cât se poate de evident că acolo trebuie să funcționeze un memorial dedicat celor peste 10.000 de morți. Acestora li se adaugă alte zeci de mii de osândiți întemnițați sau aflați în trecere prin acel infern.
Ca unul care am zăbovit numai la Gherla 12 ani, cunoscându-i pe câțiva dintre cei care au pierit acolo, în chinuri și-n uitare, am luat legătura cu părintele Grigorie Benea, care a inițiat deja un memorial închinat Gherlei, proiect pe care intenționăm să-l dezvoltăm printr-o amplă extensie în perioada imediat următoare.
Mai exact, în cel mai scurt timp voi solicita oficial Administrației Naționale a Penitenciarelor să ne cedeze clădirile aferente fostei închisori pentru organizarea unui memorial care să omagieze cele peste 10.000 de victime. Una dintre ele datează din 1859 și înghițea pe nemestecate, în mod uzual, în jur de 3000 de suflete. Cealaltă clădire are un trecut și mai tenebros, dacă vă puteți închipui – datează încă din prima jumătate a anilor 1500 și reprezintă o parte din fostul castel al regelui Ioan Zapolya. Pe cornișa de la intrare e inscripționată deviza Dominvs Adivtor Et Protector Mevs. Qvem Timebo – Domnul e sprijinul și protectorul meu, de care mă tem. Sub castelul ăsta sunt niște beciuri groaznice în care am fost întemnițat mai mult de un an. Să ne ajute Dumnezeu să-i convingem pe cei de la Administrația Națională a Penitenciarelor să ne cedeze clădirile, fiindcă ar trebui să fie evident pentru oricine că destinația acestora nu poate fi decât una eminamente memorială.
În acest demers mă va ajuta și vechiul meu amic și camarad de luptă, Andrei Andreicuț, mitropolitul Ardealului de Nord. O să mă întâlnesc cu el și vom discuta pe larg detaliile proiectului, fie când va veni la București, că-i mai tânăr cu 10 ani ca mine, fie când mă voi duce eu la Gherla, ca să analizăm problema la fața locului. Este esențial să organizăm acest memorial – la Gherla au fost asasinați partizani, tot aici a fost pus în scenă cel din urmă episod al reeducării prin tortură. Așa ceva nu trebuie dat uitării”.
(Foto deschidere: apahida.ra)
