În căutarea lui Valeriu Gafencu. Pomul, copilul și casa

În căutarea lui Valeriu Gafencu. Pomul, copilul și casa

Îmi place zicerea aceea ”din popor”, cu copilul și cu pomul, dar numai pînă cînd se ajunge și la casă. Un copil am făcut, iar Alexandru a crescut mai înalt decît mărul pe care l-am sădit în urmă cu 7-8 ani, în grădina locuinței lui și a Ioanei, mama lui, din Germania. Acum mi-au trimis o fotografie cu roadele din acest an, culese de băiat sub privirea atentă a motanului său și sub povara cărora mărul s-a aplecat la pămînt.

Mă enervează însă treaba cu casa, pentru că oricît de strîngător am fost, pînă acum n-am reușit să adun într-atît încît să repar vechea casă pe care am cumpărat-o acum zece ani la Sarmisegetuza și care și mie, și băiatului ne place atît de mult, deși e mai mult o ruină. Nu știu alții cum fac... și nu mă plîng acum că se cîștigă puțin din scris. Dar, vorba unui prieten, ”poate cîștigai mai mult dacă nu scriai, decît dacă ai scris atîta despre Securitate și moștenitorii ei”.

Poate. Dar atunci, degeaba aș fi făcut un copil, degeaba aș fi sădit un copac și-aș fi clădit oricîte case. Merele n-ar fi avut gust, în casă mi-ar fi fost urît să stau și copilului n-aș fi avut ce povești să-i spun, fără să roșesc. Mai bine așa; cu ajutorul lui Dumnezeu se rînduiesc toate.

Acum sînt în drum spre Tîrgu Ocna, unde începem mîine săpăturile, din nou în căutarea lui Valeriu Gafencu. Nu știu dacă-l vom găsi, dar știu sigur că voi mînca mere...