EXCLUSIV Interviu: Bestialitatea Experimentului Pitești. Mormanul de trupuri zdrobite și baia de sânge din camera 4-spital. Mărturia istoricului Radu Ciuceanu, fost deținut politic pentru 15 ani

EXCLUSIV Interviu: Bestialitatea Experimentului Pitești. Mormanul de trupuri zdrobite și baia de sânge din camera 4-spital. Mărturia istoricului Radu Ciuceanu, fost deținut politic pentru 15 ani

Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate absolută, un interviu al cărui protagonist este istoricul și academicianul Radu Ciuceanu (91 ani), fost deținut politic pentru 15 ani, director al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, fondator al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, autor, editor și coordonator al numeroase volume de istorie.

În ꞌ47, după absolvirea Colegiului Național ”Carol I” din Craiova, Radu Ciuceanu pune bazele, la doar 19 ani, unei organizații anticomuniste pe care a afiliat-o grupului de rezistență armată condus de generalul Iancu Carlaonț: Mișcarea Națională de Rezistență din Oltenia (M.N.R.O.).

Tânărul Radu Ciuceanu a fost arestat în 22 septembrie 1948, a trecut prin anchetele bestiale ale Securității Craiova și a fost condamnat (via Tribunalul Militar Craiova) la 15 ani de temniță grea, pe care avea să-i execute în totalitate la Craiova, Pitești, Jilava, Târgșor, Gherla, Dej și Văcărești, eliberându-se la termen, pe 18 septembrie 1963.  

Prezentul interviu (care face parte dintr-un proiect editorial în curs de finalizare) relatează odioasa perioadă petrecută de Radu Ciuceanu la penitenciarul Pitești, în plină reeducare, unde a fost torturat și bătut cu animalitate, în notoria cameră 4-spital, o bolgie a morții, începând cu abominabilul măcel din noapte de 30 decembrie 1949, care e descris cu lux de amănunte în cele ce urmează.

Deși se înscrisese la Facultatea de Medicină, Ciuceanu s-a declarat elev la întocmirea actelor, sperând că va avea parte de un regim mai blând de detenție, fapt care, finalmente, avea să-l salveze de Eugen Țurcanu și de reeducarea piteșteană, fiind transferat la Târgșor și Jilava, unde tânărul avea să dezvăluie celorlalți deținuți ororile săvârșite de Securitate și de reeducați la Pitești, încălcând astfel ordinul lui Țurcanu privind păstrarea secretului.

Într-un viitor episod al acestui interviu, episod pe care-l vom publica curând, Radu Ciuceanu va relata perioada petrecută la Târgșor și Jilava, culminând cu cea a reeducării de la Gherla, unde avea să fie atât victimă cât și martor al celor mai sălbatice torturi ale reeducării.  

Podul.ro vă prezintă prima parte a interviului oferit de domnul Radu Ciuceanu.

Răzvan Gheorghe: Când și cum ați ajuns în penitenciarul Pitești?

Radu Ciuceanu: Sunt momente în viață în care ți se deschide soarta, preț de o secundă, sau sunt împrejurări când cineva îți spune ceva care va deveni hotărâtor în viața ta. Așa am pățit eu.

În noaptea de 2 decembrie 1949 am fost transferat de la penitenciarul Craiova, unde funcționa un cumplit regim de exterminare – înfometare, izolări și bătăi zdravene, motiv pentru care acolo au fost zeci de moți în perioada aceea –, la penitenciarul Pitești, unde aveam să ajung în zorii zilei, însă fără a bănui dimensiunea grozăviei spre care mă îndreptam. Ce-i drept, auzisem că, în ultimul timp, la Pitești se înăsprise brusc regimul de detenție – nu se mai primeau pachete, izolările erau la ordinea zilei iar milițienii cotrobăiau cu regularitate celulele. Se bătea cu bestialitate, dar asta se întâmpla pretutindeni în pușcăriile comuniste, care erau spații ale chinului și exterminării. La Pitești, deținuți erau studenți, printre care și foști ofițeri ce se înscriseseră la diverse facultăți odată cu revenirea lor în țară de pe front, din prizonieratul rusesc. Încercaseră să-și facă studii, să-și reia viețile.

Întâmplarea a făcut ca din grupul deținuților transferat de la Craiova la Pitești să facă parte și un lot de elevi, printre care se număra și Ion Georgescu – n-am să-l uit câte zile oi avea și, cu prilejul ăsta, o să-i aprind o lumânare, fie că e viu, fie că e în altă lume. Lotul elevilor se contopise cu lotul studenților și cu toții ne îndreptam spre Pitești, în noaptea aceea de funingine. Pe atunci eu încă nu împlinisem 22 de ani, iar elevii să tot fi avut 17-18 ani, majoritatea fiind absolvenți de liceu. Pe drum, care a durat o noapte întreagă, Ion Georgescu mi-a spus un lucru care cândva a avut o importanță capitală: 

Domnule Radu, mi-a zis, fiindcă ne vorbeam politicos unii altora, din câte am aflat noi, elevii, la Pitești a fost instituit un regim de teroare. S-au suprimat pachetele, plimbările, gaborii rup în bătaie la cea mai mică abatere. Vă sfătuiesc să vă dați elev la Pitești, nu student. S-ar putea să vă creadă, dar există și posibilitatea să nu fiți crezut. Sunt riscuri, e adevărat. Însă nu e bine să ajungeți acolo ca student. Studenții au parte de cel mai dur regim la Pitești. 

Am ținut cont de acest sfat și, sperând la un tratament mai blând decât al studenților, aveam să mă declar elev la întocmirea actelor. Finalmente, așa cum veți afla, asta m-a salvat până la urmă din ghearele lui Eugen Țurcanu, chiar într-un moment de mare cumpănă pentru mine.  

La primele sclipiri ale dimineții am ajuns în poarta penitenciarului Pitești. Când m-au percheziționat, gardienii mi-au găsit și mi-au confiscat o iconiță pe care o pitisem într-un petic al pantalonilor, în zona genunchiului. Asta m-a întristat teribil, m-am gândit că-i un semn rău. Printre brutele care ne-au controlat se afla și acefalul Georgescu, un zdrahon care snopea în bătaie cu cea mai mare plăcere, i se citea bucuria pe față – l-am văzut în acțiune, când a călcat în picioare un tânăr deținut care abia dacă a scăpat cu viață.

Pe 2 decembrie, după percheziție, am fost introduși în celularul Piteștiului, care era aprins și semăna cu o navă cu etaje. Domnea o tăcere mormântală. Gaborii ne-au băgat în camera 1-parter, unde am găsit vreo cinci-șase studenți. Făceau parte din lotul Suceava și ne așteptau. Trecuseră deja prin ”școala” lui Țurcanu, știau prea bine ce și cum să facă, dar noi, cei abia veniți la Pitești, nu aveam de unde să cunoaștem toate aspectele astea. Ulterior, după câteva zile, ne-au băgat în camera 4-spital, care avea să devină o adevărată cameră a torturii și a morții, unde eram așteptați în același fel, de un comitet de primire care salva aparențele și care se comporta prietenos, solidar.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat în camera 4-spital în zilele de după transfer?  

Radu Ciuceanu: Când am ajuns noi acolo, o parte dintre deținuți, la început doar vreo patru-cinci, s-au izolat în fundul camerei. Stăteau numai în ”zona lor” și aparent nu aveau nici cea mai mică lăgătură cu ceilalți – erau reeducați, desigur, dar noi, restul, nu i-am perceput deloc ca pe o primejdie, nu bănuiam ce avea să urmeze. Unii dintre studenții și elevii din grupul venit cu mine de la Craiova s-au salutat, s-au îmbrățișat și s-au pupat pe obraji cu unii dintre deținuții pe care i-am găsit în camera 4-spital – se cunoașteau și se bucurau sincer de revedere. În pușcărie, revederile contau enorm.

Eugen Țurcanu era acolo, dar nu a ieșit cu absolut nimic în evidență în zilele acelea, fiindcă planul era să ne prostească o perioadă – stătea cu reeducații, șușoteau doar între ei și nu ne deranjau cu nimic. Însă, fără să ne dăm seama de perfidia lucrăturii, ceilalți reeducați ai lui Țurcanu, care se dădeau legionari, țărăniști, liberali ș.a.m.d., erau pretutindeni printre noi, pozau în prietenii, în camarazii noștri de suferință, dar asta doar pentru a strânge informații destinate Securității și pentru a ne nota pe răboj abaterile și atitudinea anticomunistă. Lucrurile astea urmau să ne fie scoase pe nas, și încă în ce hal, cu moarte și mutilări! Conta foarte mult stoarcerea noastră de informații, în primă fază prin prefăcătorie, și-apoi prin teroare permanentă. Totul era o mascaradă de proporții, domꞌle. Ne aflam prinși într-o capcană mortală pe care încă nu o puteam înțelege, deși ne îndreptam cu pași repezi spre abator.

Răzvan Gheorghe: Cum arăta camera 4-spital?

Radu Ciuceanu: Fostă infirmerie, camera 4-spital era cea mai mare din tot penitenciarul, aspect ce a fost determinant în alegerea ei ca spațiu al ororii în care reeducarea să fie impusă la o scară largă. Acolo erau și priciuri, dar și paturi suspendate pe trei niveluri. Geamurile erau mari și aveau gratii, însă nu erau oblonite, camera fiind destul de luminoasă în timpul zilei.

Răzvan Gheorghe: Când și cum au răbufnit violențele?

Radu Ciuceanu: S-au scurs două săptămâni, aproape trei, timp în care, aflați ”sub acoperire”, reeducații Securității ne-au descusut vorbă cu vorbă, pas cu pas, pretinzând că ne erau prieteni și frați, camarazi de rezistență pe care ne-am fi putut baza cu toată încrederea. Până în noaptea de 30 decembrie 1949, eu chiar n-am crezut că ticăloșia ar putea fi atât de afundă, de întunecată… Când a răbufnit urgia, șocul avea să fie imens, exploziv, și nu doar pentru mine, ci pentru toți deținuții aduși în camera 4-spital ca să fie aruncați în malaxorul reeducării. 

Violențele au început după stingere, pe la 10 și ceva. Eu cântam colinde, în surdină, împreună cu mai mulți deținuți. Asta ne dădea o stare de bine, de libertate interioară. Unii se rugau în șoaptă, alții în tăcere – cu toții ne gândeam cu dor la familii. Câțiva reușiseră să introducă în penitenciar poze cu cei dragi – le priveau pe ascuns, cu jind și lacrimi în ochi.  Dintr-odată, am auzit o voce dominantă, repezită, care voia să fie auzită:

– Ascultare! 

Atunci, pe moment, nimeni nu a dat vreo importanță vocii ăleia autoritare. La urma urmei, vorbea un deținut la fel ca noi. Păi, cine era el ca să dea ordine în cameră sau ca să ne spună nouă ce și cum? Numai că deținutul cu pricina a continuat să ne toarne povești d-astea… despre necesitatea acceptării reeducării și a comunismului, insistând că noi, restul deținuților, avem un comportament banditesc și că ar trebui să fim sinceri cu Securitatea… adică să le spunem securiștilor tot ce reușisem să le ascundem în anchete... Domꞌle, când reeducatul a debitat tâmpeniile astea, eu am fost ferm convins că totul era o glumă. Stârnindu-se oarece rumoare în cameră și auzindu-l pe vorbitor, un deținut cu trăsături asiatice, că-și cam pierduse glasul, l-am apostrofat, în glumă, în timp ce-mi dădeam coate cu un alt deținut, râzând amândoi:

Ai pățit ceva, mă? N-ai vlagă-n tine?, l-am întrebat, voit ironic, de la o distanță de vreo doi metri, unde se-ntâmpla să mă aflu, dar nu știu dacă m-a auzit, întrucât, enervat de prostiile revărsate de reeducat, camaradul Ion Angelescu l-a luat imediat la trei păzește:

Ce-ai, mă? Ce te-a apucat cu prostiile astea?! Lasă-ne să cântăm colinde!

În clipa aia a-nceput un potop de înjurături, de sudalme îngrozitoare. Ne amenințau, zbierau la noi, plini de ură și venin clocotitor. Reeducatul care ni se adresase primul era Alexandru ”Țanu” Popa, nu Eugen Țurcanu. Scena fusese pregătită în detaliu, pentru ei nu existau necunoscute. Corpul de milițieni era afară, pe hol, chiar la ușa camerei. Gaborii știau prea bine ce se întâmpla acolo, știau că urma un măcel cu urmări teribile. Toate acestea le-am aflat pe urmă, fiindcă atunci, în prima secundă, nimeni n-ar fi bănuit nici amploarea pregătirilor, nici ce se petrecea de fapt.

Noi eram 87 de inși, iar ei, reeducații, doar vreo 11-12, așa că nu-i consideram un pericol real, chiar dacă erau mâncați în comparație cu noi și aveau dreptul la asistență medicală. Însă, în momentul în care reeducații au scos bâtele la vedere – până atunci le ținuseră pitite sub zeghe, după ce le-au fost aduse de afară, de la gabori –, deținuții din primele rânduri au încremenit; pur și simplu nu le venea să creadă că era posibil așa ceva. Surpriza a fost imensă, vă-nchipuiți. Și a început măcelul.

Ghinionul meu a fost că mă aflam la doar un metru de un reeducat solid și înalt cam de statura mea, poate mai scund cu vreo două degete – era chiar Eugen Țurcanu, călăul Securității. Când el și ai lui s-au repezit în noi cu bâtele, și eu m-am dus spre ei, încercând, în disperare de cauză, să-l ajut pe Angelescu, care urma să fie bătut animalic. Chiar crezusem că totul era o glumă până în momentul în care am văzut bâtele alea scoase de sub zeghe. Țurcanu mi-a tras o bâtă în cap și m-a doborât pe ciment, plin de sânge, într-o stare de semiconștiență. Vă asigur că nu i-a fost deloc greu – eram doar o umbră de 40 și ceva de kilograme, mă terminase ancheta Securității din Craiova.

Câteva minute bune nu-mi amintesc ce s-a întîmplat cu mine. Când mi-am mai revenit puțin, sângerând abundent și vâjâindu-mi capul, l-am văzut pe Alexandru Dumitrescu, directorul penitenciarului Pitești. S-a uitat la cei bătuți, ne-a înjurat și a ieșit pe coridor, rămânând însă la ușa camerei, vă dați seama. Administrația știa foarte bine ce se pune în scenă acolo, la fel și ofițerul politic Ioan Marina, un monstru cu chip de om. De notat și un alt aspect – când începuseră să ne lovească cei din grupul lui Țurcanu și Popa Țanu, pe măsură ce măcelul se-ntindea, în urlete de durere și groază, ușa camerei a fost deschisă și au mai fost introduși trei-patru reeducați cu bâte, ca să li se suplimenteze forțele. Ei erau vreo 13-14, dar surpriza, bâtele, sălbăticia atacului și complicitatea evidentă a administrației au fost decisive.

Măcelul a durat o oră și ceva. La început, când am fost lovit eu, iureșul a cuprins întreaga cameră și-apoi au urmat bătăi cumplite, om cu om. La un moment dat, în starea aia de prostrație, doi reeducați m-au apucat de un picior și de o mână și m-au azvârlit, ca pe un obiect, pe o masă lungă, lungă de vreo șase metri și neagră, unde de regulă mâncau deținuții. Pe aceeași masă au fost aruncate și alte trupuri mutilate, zdrobite în bătaie, picurând sânge și urină. Abia dacă mă puteam mișca, capul mă durea îngrozitor și eram în stare de șoc. Peste mine aterizau alte și alte trupuri călcate în picioare.

Când masa amenința să cedeze sub greutatea cărnurilor sângerânde, Țurcanu a dat ordin să fim stivuiți grămadă sub fereastra de la Răsărit. Zis și făcut. M-au apucat alți doi reeducați și m-au aruncat în scârbă direct cu capul de ciment. Atunci, cu toată durerea aia sfâșietoare, parcă m-am mai dezmeticit o idee, însă pentru foarte puțin timp. Fiind printre primii azvârliți sub fereastră, peste mine au început să aterizeze din nou trupuri, multe, multe trupuri, ca niște bolovani. Mormanul final număra câteva zeci de corpuri stâlcite în bătaie, vă puteți închipui ce grozăvie? Parcă eram stârvuri. Aflat sub grămada de carne, care urla și horcăia pe zeci de voci ale disperării, am fost la un pas să mor asfixiat – mi-am pierdut cunoștința, zdrobit într-un amalgam de mâini, picioare și fețe desfigurate. Mă umplusem de sângele camarazilor și de sângele meu. Cel puțin un sfert de oră n-am mai știut de mine. A fost iadul pe pământ.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat după măcel?

Radu Ciuceanu: S-a crăpat de ziuă și ne-au ordonat să ne sculăm de acolo. Cine nu a putut a fost cărat. Și-apoi au dat năvală peste noi vreo trei-patru milițieni, printre care și criminalul ăla de Georgescu, despre care v-am mai spus, care ne-au mai tras o mamă de bătaie. Țin minte că erau doi șefi de tură: Lupu, care a ales să nu se bage deloc – l-am văzut că face numărătoarea și pleacă imediat –, și Mendreș, care era un animal și care ne mai cârpea câte un pumn, așa, fără vreun motiv. Administrația penitenciarului știa foarte bine ce planuri avea Securitatea în camera 4-spital și ce rol juca acest spațiu în procesul reeducării – doar v-am spus: comandantul Alexandru Dumitrescu a asistat personal la măcel, a intrat puțin în camera și-apoi a rămas pe hol, unde nu-l mai puteam vedea.

În aceeași dimineață au fost luați în primire toți cei care erau trecuți pe listă ca fiind șefi. Îi zdrobeau în torturi cumplite, îi jucau în picioare. Spre după-amiază se cam terminase. Camera 4-spital, fostă infirmerie, era plină de sânge. Sub fereastra de la Răsărit, unde am fost cât pe ce să mor sub mormanul de trupuri, era o băltoacă mare, mare de sânge. Imaginea asta mi-a rămas întipărită pe retină.

Credeam că se terminase, că urma un răstimp în care să-mi ling rănile, să-mi pun gândurile în ordine, dar mă înșelam amarnic. Exact în momentul ăla, mă trezesc că unul dintre principalii locotenenți ai lui Țurcanu, Mihai Livinschi, mă prinde de mână și zbiară cât îl ține gura:

– Domnule Țurcanu, a mai scăpat un bandit! Ăsta e!

Noi fiind mulți, reeducații nu ne-au reținut chiar pe toți cei care luaserăm bătaie, iar Livinschi și alții cu asta se ocupau – li se năzărea pe câte unul și urlau că banditul scăpase, că nu fusese lovit sau că nu încasase destule lovituri. Așa s-a întâmplat și în cazul meu, deși primisem o bâtă în cap și zăcusem într-o baltă de sânge, fiind la un pas de moarte. Evident că nici Țurcanu nu-și amintea să mă fi ”atins” – el mă lovise cu sete și plecase mai departe, în iureșul general, ca să-i secere și pe alții. Drept urmare, am mai primit o porție de cafteală zdravănă de la Țurcanu personal, asta mai mult așa, ca să arate că are memorie și ca să mă dea drept exemplu în fața celorlalți ”bandiți”. M-a bătut de m-a smintit, abia dacă mă mai târam după aia. Dacă ar fi știut Țurcanu că am fost aghiotantul generalului Iancu Carlaonț și șeful tineretului pe Oltenia, sunt ferm convins că m-ar fi curățat.

Răzvan Gheorghe: Aceste informații primejdioase pentru dumneavoastră mai erau cunoscute și de alți studenți care au trecut prin reeducarea de la Pitești și Gherla.

Radu Ciuceanu: Da, așa-i, însă niciunul nu m-a vândut. Era un locotenent, Ion Ionescu îl chema, care stătea pe priciul de vis-à-vis de mine. Când nu-l vedea nimeni altcineva, și-a dus un deget la buze și mi-a făcut semn că sunt pecetluite. N-a scos o vorbă despre mine, deși a fost chinuit groaznic ca să spună tot ce știa și ar fi interesat Securitatea. 

Răzvan Gheorghe: Ce a urmat după episodul cu Țurcanu și Livinschi?

Radu Ciuceanu: Pe urmă am intrat în malaxorul demascărilor. A doua zi, după bătăile și torturile alea cumplite, fiecare dintre noi a trebuit să ne facem o demascare exterioară. Se bătea pe rupte în continuare, se tortura cu bestialitate în camera 4-spital, dar și în multe altele, de unde răzbăteau deseori urlete de durere și groază. Eram traumatizați, lipsiți de busolă. Fiindcă trebuia să scriu ceva, orice, la demascare m-am gândit să bag niște minciuni, doar-doar oi mai câștiga ceva timp, miza fiind, evident, evitarea torturii și păstrarea informațiilor vitale care nu trebuiau să ajungă niciodată la Securitate.

M-am măcinat ce m-am măcinat și, până la urmă, i-am mințit cât am putut eu de convingător că știam locațiile a două mici depozite de arme din Munții Retezat – speram, și s-a dovedit că am avut dreptate, că securiștii nu-și vor bate prea mult capul cu ce declarasem eu despre locurile din munți în care aș fi pitit o pușcă, un pistol și câteva gloanțe. Atunci însă, când mi-a citit prima oară declarația, Țurcanu m-a dat drept exemplu, fericit că le vira securiștilor informații despre niște arme ale ”bandiților”, armamentul din munți fiind una dintre marile obsesii ale Securității.

Și totuși ajunsesem pe muchie de cuțit, o știam prea bine. Demascările și torturile continuau, degenerarea era de-a dreptul neverosimilă, îngrozitoare. După câteva săptămâni, simțeam că Țurcanu mă cam prinsese cu fofârlica, era din ce în ce mai bănuitor și mai agresiv în ceea ce mă privește. Și teama că cineva ar putea să-mi divulge secretele era uriașă, mistuitoare. Delațiunile erau omniprezente. De la o zi la alta mă așteptam să mă ia în primire Țurcanu și să mă joace în picioare. Cu toate astea, m-a salvat Dumnezeu – am credința că a făcut-o pentru rugăciunile pe care le spunea mama mea în nopțile acelea, îngenuncheată în fața icoanei și plângând cu gândul la mine, despre care nu mai știa nimic de amar de vreme. Într-o noapte, pe la 10 și jumătate, în camera au intrat un gabor și un grefier:

– Bă, care-ți auzi numele, fă-ți bagajuꞌ!

Când mi l-am auzit, nici nu-mi mai venea a crede că voi fi transferat și că voi scăpa din iadul de la Pitești. A fost o salvare venită în ultima clipă, când vezi moartea cum te pipăie, cum te invită.

Răzvan Gheorghe: Aduși la capătul puterilor fizice și psihice în urma torturilor îndurate, studenții Gheorghe Șerban și Gheorghe Vătășoiu s-au sinucis aruncându-se în golul dintre scări, la mijlocul lunii februarie 1950. I-ați cunoscut?

Radu Ciuceanu: Da. Au fost torturați în repetate rânduri, chinuiți ca vai de sufletele lor. Unul dintre ei a stat chiar pe priciul din fața mea. În foarte rarele și scurtele momente în care am putut schimba câte un cuvânt, fiindcă, dacă nu eram atenți, plantoanele ne loveau cu bâtele la nimereală, mi-a relatat că fusese bătut într-un hal fără de hal. Nu mai rețin care dintre cei doi a fost cel despre care vă povestesc. Într-o zi mi-a făcut semn cu palma în dreptul gâtului că s-a decis s-o termine cu viața. Cât am putut și eu, i-am transmis din ochi să nu facă nimic extrem, că-i păcat de tinerețea lui. Plantoanele ne păzeau cu strășnicie, n-am putut comunica decât prin semne. A doua zi, cum a prins un moment de neatenție din partea gardienilor și a reeducaților, s-a aruncat în golul dintre scări, și-a zdrobit capul și a murit. 

Răzvan Gheorghe: Cât ați stat la Pitești, ce reeducați v-au torturat și v-au bătut cel mai mult?

Radu Ciuceanu: Eugen Țurcanu, Alexandru ”Țanu” Popa, Mihai Livinschi, Vasile Pușcașu, zis ”Gorila”, Alexandru Mărtinuș, dar și mulți, mulți alții ale căror nume nu le mai rețin sau nu vreau să le mai rostesc.  

Răzvan Gheorghe: Dintre deținuții care au rezistat cu demnitate reeducării, de cine vă amintiți cel mai des?

Radu Ciuceanu: De Nicolae Călinescu, sărmanul de el… Țin minte că Țurcanu i-a spus într-o dimineață:

– Mă Călinescule, mă banditule, mă… tu ce zici, fac eu bine ce fac? Fac bine că scot dracii verzi din voi?

Mă aflam la doar un metru de ei și am tras cu urechea, fiindcă era un lucru important ce spunea Călinescu. Stăteau în picioare, față-n față. Călinescu își pierduse un ochi, era mutilat pe viață.

– Zi, mă Călinescule, zi… Fac bine ce fac?, îl tot hărțuia Țurcanu, sfredelindu-l cu ochii lui albaștri și reci.

– Domnule Țurcanu, pot fi sincer fără să mă luați la bătaie?, a-ntrebat Călinescu, nefiind deloc convins că va scăpa de o nouă porție de pumni și picioare. Avea fața tumefiată, abia ieșise din mâinile lui.

Mă, tu chiar vrei să te mai pocesc? Dacă ți-am spus că nu te bat, nu te bat. Zi-mi sincer ce crezi, că nu dau în tine. Fac bine ce fac cu voi?

Și Călinescu i-a răspuns, vizibil surescitat de riscantele cuvinte pe care le rostea:

– Domnule Țurcanu, cred că exagerați și că sunteți pe un drum care nu știți unde duce.  

Să ne-nțelegem: după toate torturile și bătăile pe care le încasase, faptul că Nicolae Călinescu a avut curajul să-i spună așa ceva în față lui Țurcanu a fost o mare sfidare, și o făcuse și în prezența altora, lupi și miei deopotrivă. Țurcanu s-a schimbat la față, și-a plecat ochii pentru o fracțiune de secundă, dar nu i-a făcut nimic lui Călinescu. I-a întors spatele și s-a dus la fereastră, în partea cealaltă a camerei, unde a stăruit câteva secunde cu ochii pierduți în ceva nedefinit, și-apoi s-a întors repezit, adresându-se nu doar lui Călinescu, ci și celorlalți deținuți din cameră care refuzau reeducarea, răstit și cu fața schimonosită:

– Bă, să știți că am și eu o soție și un copil. Nu-s un ticălos ca voi!

Asta a fost una dintre extrem de puținele ”scăpări” umane ale lui Țurcanu, care era o bestie criminală, un instrument al Securității. Deseori îmi amintesc de sfidarea lui Călinescu și-l revăd pe Țurcanu plecându-și ochii în fața lui, traversând îngândurat camera și rămânând pierdut la fereastră, înainte de a ne spune că are copil și soție. L-am prețuit enorm pe Călinescu pentru curaj și pentru felul lui de a fi.

Va urma