Paradoxalul caz al lui Alexandr Lukașenko, alias Batka. Încercare de portretizare

Pentru a stimula curiozitatea cititorului, încep cu un element biografic. Personajul politic despre care vorbim a făcut Armata sovietică în trupele de grăniceri aflate la granița U.R.S.S. cu România, la Ungheni. Deci, Sasha ne cunoaște. Și nu doar pentru cognomenul său în rândul societății belaruse: Lukashesku.

Belarus ar fi putut deveni azi o țară care să scrie o poveste de succes cu uriașul său potențial, asemenea Poloniei și Balticilor, însă viața e plină de imprevizibil, o clipă de neatenție sau dezordine morală și politică pot arunca pe scena istoriei un monstru care să terorizeze o națiune și să adauge în cartea neagră a Umanității lista crimelor și abuzurilor de care este capabil un homo sovieticus încununat de orgoliu, imprevizibil și putere.

Numele liderului autoritar și nemilos de la Minsk nu este des invocat. Ba chiar este amintit foarte rar, în subsolurile analizelor cu privire la Europa de Est și spațiul ex-sovietic. El se află la periferia Europei și a atenției internaționale.

Și totuși, săptămânile trecute, presa internațională i-a acordat o atenție deosebită, în lumina scrutinului prezidențial de pe 9 august 2020.

Evenimentele în curs de desfășurare de la Minsk sunt acum pe larg amintite în presa vestică, dar și în cea de la Moscova.

Uniunea Europeană a reacționat, prin vocea șefului diplomației europene, Josep Borrell. Și David Sassoli, președintele Parlamentului European, a publicat un comunicat de presă care denunță brutalitatea și persecuțiile asupra protestatarilor.

Totuși, declarațiile sunt formale, nu atrag consecințe grave.

Uniunea Europeană nu a recunoscut oficial niciun scrutin electoral din Belarus. OSCE a denunțat mereu fraude masive.

UE nu anunță niciun fel de sancțiuni împotriva statului, ci sancțiuni individuale, care vizează anumiți funcționari cu poziții importante. În același mod au mai fost sancționați oficiali belaruși în anii precedenți.

Cu alte cuvinte, comunitatea europeană a reacționat imediat, Europa are experiența crizei ucrainene, însă situația a fost diferită acolo și momentele nu pot fi egalate.

Este util în acest context să analizăm personalitatea și cum a ajuns la Putere omul pe care propriul popor îl detestă și care și-a căpătat porecla în societate “Sasha3%”.

Cum a reușit să supraviețuiască și să își consolideze puterea în stat?

Sistemul Lukașenka este foarte rigid. El se bazează pe moștenirea și experiența sovietică a abuzului, persecuției, filajului, amenințării, brutalizării, umilirii și, în ultimă instanță, crimei. A moștenit un aparat represiv, el doar l-a consolidat.

S-a născut în 1954, în plină eră Hrusciov, în R.S.S. Belarusă, într-o familie săracă și lipsit de tată. Studiile sale sunt foarte vagi și evident, școala de partid a fost absolvită. Urcă treptele ierarhiei nomenclaturiste sovietice, însă de precizat că a fost activ și în Komsomol, apoi a intrat în P.C.U.S.

Perestroika și Glasnostul îl găsesc șef de colhoz într-o zonă rurală și săracă. Experiența muncii în economia planificată sovietică va avea ecou. În 2019 l-a concediat pe ministrul Agriculturii deoarece, într-o “vizită de lucru”, a găsit grajdurile animalelor murdare, făcând o comparație trivială cu un lagăr de concentrare. Nu ar fi primele abateri. Deseori a avut remarci antisemite, ba chiar când a vizitat un oraș a afirmat că e murdar deorece acolo trăiesc evrei. Un lucru nesăbuit, Belarusul a avut o puternică minoritate evreiască, dar care avea să fie decimată în al Doilea Război Mondial, iar pe urmă de migrația masivă. Ca notă de curiozitate, Shimon Peres și Menachem Begin s-au născut în Belarusul de astăzi.

Fervoarea revoluționară din 1991 îl găsește deputat în Sovietul Suprem de la Minsk, organism legislativ local, așa cum existau în fiecare republică unională a U.R.S.S.

S-a pronunțat împotriva declarației de independență și a deplâns moartea U.R.S.S.

Constant și-a defulat nostalgiile sovietice: în parade grandioase, statui și monumente, transformate în altare, iar Statuia lui Lenin triumfă și azi în fața Parlamentului belarus, alături de tancuri din război, precum la Tiraspol.

Spre comparație, Ucraina a trecut o lege a decomunizării și a demolat statuile care aminteau, ca niște madeleine proustiene, de trecutul care nu era lăsat să se odihnească. Au fost schimbate numele a peste 1000 de străzi, inclusiv numele orașului Dnipropetrovsk, devenit Dnipro. Orașul Luhansk din est se numea Voroșilovgrad, în amintirea lui Kliment Voroșilov.

Într-un haos total al începutului unei istorii noi a statului, Șușkevici nu a reușit să se impună, deși era semnatar al Acordurilor de la Bialoveja și al Protocolului de la Alma-Ata.

Este acuzat de corupție, iar la alegerile prezidențiale candidează tânărul cu mustață din Parlamentul națiunii.

Imediat după ce a devenit președinte, în 1995 organizează un referendum pentru schimbarea simbolurilor de stat: imn, stemă, steag, dar și statutul limbii ruse. Firește, rezultatul este unul absolut. Steagul este schimbat cu cel din era sovietică, doar că fără stemă pe el: roșu-verde și flori de măr, în loc de alb-roșu, steagul identitar al poporului, iar limba rusă devine limbă de stat.

Comunitatea internațională a reclamat nereguli, insă Lukașenka își vedea drumul sigur în față, asemenea unui somnambul.

Începe treptat să își consolideze forța, eliminând adversarii, partidele de opoziție, presă, posibilii concurenți din nomenclatură. Relațiile cu Federația Rusă sunt privilegiate, fiind, în fapt, o dependență totală de piața rusă, un instrument de presiune și șantaj, lucru pe care îl va observa liderul de la Minsk.

În 1997 este semnată Uniunea Rusia-Belarus, o tentativă de a unifica cele 2 state, în fapt, o absorbție a Belarusului, o temă care va domina toate mandatele lui.

Se comit abuzuri și asasinate. Victor Gonchar, șeful Comisiei Electorale Centrale, este dat “dispărut”, însă adevărul este că fusese ucis la ordinele președintelui. În locul lui apare Lidia Yermoshina, cenzorul alegerilor, care se va ocupa de trucarea lor și care, în 2020, îi va spune Svetlanei Tsyhanovskaia să “accepte calm înfrângerea”.

Relațiile externe ale lui Lukașenka s-au orientat exclusiv spre Rusia și spațiul ex-sovietic, dar și spre China.

A dezvoltat relații și cu America Latină, cu Venezuela, firește, excelente. A primit și cheia orașului Caracas. Era un tovarăș de cursă lungă al lui Hugo Chávez, dar și cu Nicolás Maduro se înțelege bine. Nicaragua și Cuba rămân țări de destinație pentru el, cum a fost și Brazilia lui Luiz Inácio Lula da Silva.

Este bine de amintit faptul că a întreținut și relații mai mult decât bune cu Serbia, pe care a sprijinit-o și în războaiele iugoslave, s-a opus vehement independenței Kosovo, a primit și distincția de stat a Serbiei.

Acuză Occidentul de interferențe și sabotaj, o retorică îndreptată în 2020 spre Federația Rusă.

Gestionează economia în mod planificat, se opune privatizărilor, critică dur terapia de șoc aplicată de alte state post-sovietice. Companiile de stat primeau credite preferențiale.

Se reclamă drept un lider național, iar în Constituție, o prerogativă a lui este aceea de a garanta securitatea statului și integritatea teritorială, lucru care întărește angoasele sale cu privire la tentativele Rusiei cu privire la statul său.

Însă relația sa cu Rusia este una curioasă și paradoxală. Au existat și momente de tensiuni bilaterale. În 2009, după conflictul ruso-georgian, exporturile belaruse de lapte pe piața rusă sunt oprite deoarece nu ar îndeplini criteriile de calitate, episod numit, în glumă, războiul laptelui. Avea să spună că Rusia i-ar fi oferit credite de 500 de milioane de dolari în schimbul recunoașterii celor 2 “republici” dezlipite din Georgia: Abkhazia și Osetia de Sud.

De fapt, acesta a fost un constant mod al Federației Ruse de a pune presiune pe statele aliate: În 2006, piața rusă sistează importul de vin georgian și de Borjomi, o faimoasă apă termală cunoscută încă de pe vremea Imperiului Rus, dar preferată și de nomenclatura sovietică. În concomitent, sunt oprite importurile de vin din Moldova, în ambele cazuri fiind evocate pretexte cu privire la calitatea produselor care nu ar întruni rigorile și cerințele calitative, iar în 2013 produsele ucrainene de ciocolată ROSHEN (deținută de Petro Poroșenko) sunt interzise în Rusia.

În 2014, în timpul crizei ucrainene, el este un susținător al integrității teritoriale a Ucrainei, se opune anexării peninsulei Crimeea, probabil din cauza unor anumite frici pe are acesta le are cu privire la integritatea și suveranitatea propriului stat. Se oferă mediator în conflictul ucrainean și găzduiește negocierile care vor duce la semnarea Acordurilor de la Minsk, sub auspiciile Franței (François Hollande) și Germaniei (Angela Merkel).

A afirmat de multe ori că în Belarus nu va avea loc o Revoluție Portocalie și nici un Maidan. Sistemul represiv este exercitat de forțele O.M.O.N.(trupe ale ministerului de Interne), de Miliție și de KGB (Comitetul Securității Statului).

Într-un discurs în fața națiunii în 2020, Lukașenka le-a zis belarușilor că Federația Rusă nu vrea să piardă Belarusul, deoarece nu ar avea alți aliați atât de puternici.

Dovedește o totală lipsă de compasiune față de victimele pandemiei, iar despre actorul foarte iubit în Belarus, Viktor Daskevich, mort de coronavirus, nu manifestă deloc sentimente, neagă pericolul pandemic, refuză orice măsură de prevenire a propagării bolii, organizează Parada militară de 9 mai de la Minsk, pe care și Kremlinul a criticat-o din cauza temerilor legate de virus. Oferă metode inedite de a te apăra de boală: votcă și saună. În iulie 2020 avea să recunoască faptul că a fost și el infectat, lucru vizibil la o reuniune unde a apărut cu o perfuzie la mână.

Când îl descriem pe Lukașenka, e bine să ne ferim de calificativul “pro-rus”. El nu este un pro-rus, ci este un homo sovieticus, precum Vladimir Voronin. Amândoi au făcut un balans periculos între Est și Vest, au privilegiat legăturile cu Rusia, însă nu s-au temut să atace dur Kremlinul și să se orienteze timid cu privirea spre Vest.

Alexander Lukașenka rămâne un paradox, un om imprevizibil. Cât va mai domni este greu de zis, însă putem fi siguri de ilegitimitatea sa în fruntea Belarusului. Cu sprijinul Kremlinului își mai poate prelungi domnia, dar istoria este plină de imprevizibilitate, iar trecutul recent ne spune că majoritatea dictatorilor au sfârșit urât, devorați chiar de propriul popor.

Autor: Ștefan Țuțuianu, student la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București