EXCLUSIV INTERVIU Odiseea lui Ion ”Nelu” Radu: 12 temnițe politice în 12 ani! Genocidul comunist și timpul speranței, între marea evadare de la Cavnic și lecția de engleză de la Aiud

În contextul recentei plecări la Domnul a regretatului profesor Ion ”Nelu” Radu, președintele organizației București a Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate, un interviu-fluviu pe care fostul osândit anticomunist l-a acordat autorului acestor rânduri, în vara lui 2013. Prezentul interviu reprezintă cea mai amplă și detaliată mărturie lăsată de Ion ”Nelu” Radu, materialul făcând parte dintr-un proiect editorial în curs de finalizare.  (Răzvan Gheorghe)

”În trecut, oamenii se jertfeau pentru ţară, era ceva normal să-şi dea viața pentru ea. Acum, pe zi ce trece, constat cu mâhnire că acest sentiment se diminuează. Trebuie să nu uităm că pe acest pământ nu suntem veșnici și tot ce facem trebuie făcut cu multă responsabilitate și dăruire ca să nu fim disprețuiți de generațiile viitoare” – este una din ultimele lecții ale profesorului Ion Radu, fost deținut politic, care a îndurat 11 ani și 7 luni de exterminatoare detenție.

Incredibila și dureroasa odisee a lui Ion Radu prin gulagurile românești, între 6 august 1951 și 19 martie 1963, include staționări abominabile la Jilava, în minele de plumb de la Baia Sprie și Cavnic, la penitenciarele Oradea, Aiud, Lugoj, Baia Mare și Gherla, cât și în lagărele de muncă de la Salcia, Stoenești, Periprava și Strâmba. Unul dintre cele mai uluitoare episoade ale periplului său prin temnițele bolșevice a fost încarcerarea de la Aiud, unde, sub îndrumarea bătrânului profesor Emil Nicolau, a învățat limba engleză. Peste decenii, după împlinirea vârstei de 80 de ani, Ion Radu avea să publice două manuale de limba engleză.

Acum, când se apropie de 83 de ani, mărturisește că mai are un ultim proiect în lucru: traducerea, din limba engleză, a romanului „Time of Hope” de C.P. Snow, un roman publicat cam pe vremea când Ion Radu se pregătea să fie arestat. „De ce tocmai pe-acesta?”, a fost întrebat. „Păi, este o carte foarte frumoasă”, ne-a răspuns blândul profesor de engleză „dar, în primul rând, pentru mesajul din titlu – nu este fascinantă ideea unui timp al speranței?” (Apollon Cristodulo)

Răzvan Gheorghe: Erați doar un puști la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce vă amintiți din acea perioadă?

Ion Radu: M-am născut în apropierea Bucureștiului, la Novaci, un sat aflat pe malurile râului Argeș, o apă binecuvântată de Dumnezeu. Acum, când mă las cuprins de nostalgie și mă gândesc la anii copilăriei, mi-e limpede că acea perioadă a fost cea mai frumoasă din viața mea. Pe atunci, necazurile și greutățile erau doar niște umbre îndepărtate, neverosimile. Abia ca adolescent am cunoscut mânia și revolta – în 1944, la sfârșitul războiului, când trupele sovietice începuseră să năvălească pe teritoriul țării noastre. Circulau informații sinistre despre nenorocirile, blestemățiile pe care le săvârșeau. În timpul războiului, la Novaci staționaseră niște efective militare germane, care au început să se retragă în grabă, lăsând în urma lor puști, pistoale și lăzi cu muniție. 

„Fantazam să trag cu pistolul în trupele sovietice”

Țin minte că unii dintre soldați îmi ofereau ciocolată printre ulucile gardului. Casa bunicilor se afla lângă cea a părinților, care nu mai era locuită de ani de zile, iar nemții o transformaseră în infirmerie. Eram vecini. După plecarea lor am simțit o dorință irezistibilă să cotrobăi prin casă. În ultima cameră am găsit un pistol, multe cartușe și câteva puști. Mărturisesc că acel pistol mă atrăgea într-un mod aparte, așa că l-am luat, i-am scos încărcătorul și cartușul care era pe țeavă și m-am culcat fericit, cu el sub pernă. Aveam doar 15 ani și fantazam să trag cu pistolul în trupele sovietice. Numai că rușii nu aveau să treacă prin satul meu.

Răzvan Gheorghe: Un puşti cu un pistol! N-a fost deloc greu să intraţi în vizorul Securităţii. Cum s-a întâmplat?

Ion Radu: Am plecat la București, la școală. Ultimul an de liceu a fost cel care a marcat începutul luptei mele împotriva regimului comunist. Împreună cu niște colegi și prieteni am hotărât înființarea unei organizații subversive, pe care am numit-o „Legiunea Albastră” – un bătrân mi-a povestit că „Legiunea Albastră” a luptat împotriva comuniștilor, în timpul războiului civil din Spania (este vorba despre Divizia de infanterie nr. 250, o unitate formată din voluntari spanioli care au luptat în armata germană pe frontul de răsărit al celui de-Al Doilea Război Mondial – n. m.). La vârsta aia ești capabil de cele mai mari nebunii... Bunăoară, dacă cineva ne-ar fi cerut să-l împușcăm în frunte pe dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej, eu aș fi încercat, cu riscul de a-mi pierde viața. Astfel de idealuri mă înfierbântau teribil! Deoarece gruparea noastră nu dispunea de armamentul necesar – în ciuda tuturor eforturilor, făcuserăm rost doar de trei pistoale amărâte –, ne-am gândit să atacăm Fortul Bragadiru, pentru a ni-l procura. Un băiat din organizației avea un frate care era în anul al-VI-lea la Facultatea de Medicină. El le-a vorbit colegilor despre „Legiunea Albastră” ca despre o grupare puternică cu multe ramificații și proiecte subversive. Unul dintre acești colegi era Constantin Boader, omul Securității. El avea misiunea de a-i depista pe elevii și studenții care unelteau împotriva regimului comunist. Tocmai de aceea, instigatorul Boader ne îndemna în mod uzual să fim activi și să trecem la lucruri mai importante, la acțiuni care chiar ar fi contat. Chiar el a venit cu ideea să atacăm Fortul Bragadiru. Atunci am avut o premoniție și le-am spus băieților să o lăsăm baltă și să nu ne mai întâlnim. Intuiam că eram filați de Securitate.

Răzvan Gheorghe: Care au fost urmările?

Ion Radu: După ce am terminat liceul, m-am gândit să respect dorința tatălui meu – părinții mei locuiau și munceau în Capitală – și am dat examen la Institutul Agronomic, unde am și fost acceptat. La doar două luni după aceea, mi s-a adus la cunoștiință că am fost exmatriculat pentru „atitudine dușmănoasă față de regimul comunist”. Așadar, semnele erau clare. În speranța că Securitatea mă va lăsa în pace, nu m-am mai întânit deloc cu foștii colegi din „Legiunea Albastră”. Totuşi, în anul următor, am dat examen la Facultatea de Medicină, unde mi s-a întâmplat același lucru. Așa că inevitabilul nu a întârziat să se petreacă...

Răzvan Gheorghe: Când și cum ați fost arestat?

Ion Radu: Într-o noapte, în 1952, pe la începutul lunii august, am fost trezit într-un vacarm infernal. Era un tămbălău de pomină... Mai mulți zdrahoni gălăgioși și nervoși izbeau cu toată forța în ușa apartamentului: „Miliția, deschide!” Până la urmă, le-a deschis mama – sărmana plângea și tremura ca o frunză bătută de vânturi. Trei agenți agresivi au năvălit peste noi și au înjurat-o de dumnezei, iar unul dintre porci mi-a răcnit în față: „Bă banditule, scoate bă tot armamentul!” Vlăjganii au început să scotocească prin casă și să arunce cu lucrurile noastre. Vă mărturisesc că eram copleșit de un usturător sentiment de vinovăție. Nici măcar nu îndrăzneam să mă uit în ochii mamei mele – o priveam pe ascuns, mistuit de remușcări. Într-un târziu, otrepele securiste au luat un braț de cărți și caiete, pe care le considerau compromițătoare, și, exact când credeam că am scăpat, unul dintre agenți mi-a ordonat: „Tu mergi cu noi, banditule. Încalță-te repede!” Aveam să plec în sandale, îmbrăcat doar cu o cămașă cu mâneci scurte. M-au urcat într-o mașină și mi-au pus ochelarii de tablă. Să tot fi fost ora 4 dimineața, fiindcă auzeam huruitul primelor tramvaie care abia începuseră să circule. Călătoria nu a durat deloc mult. Porcii m-au dus în sediul Securității din Calea Rahovei, unde locuiam și eu pe atunci, la numărul 381.

Răzvan Gheorghe: Cum au decurs interogatoriile? V-au bătut securiștii?

Ion Radu: Ajuns la această destinație a ororilor, agenții m-au îmbrâncit pe un coridor lung și m-au băgat într-o cameră în care se aflau mai mulți securiști. Unul dintre ei m-a săgetat cu privirea și a zbierat la mine: „Ce-ai făcut, bă banditule? Dezbracă-te imediat! N-auzi?!” Foarte speriat, m-am dezbrăcat în pielea goală iar ei mi-au luat cureaua și șireturile de la pantofi. Apoi mi-au permis să mă îmbrac și m-au închis într-o celulă de 2 metri pătrați în care se mai aflau două persoane pe care nu le cunoșteam. La doar câteva ore după ”cazarea” mea, am fost dus în fața anchetatorului – un individ măsliniu, cu grad de locotenent. El m-a pus să înșir pe o hârtie numele colegilor și prietenilor care făcuseră parte din „Legiunea Albastră”. Am remarcat că era semianalfabet. În anii '50, anchetatorul scria declarația, iar viitorii condamnați erau forțați să o semneze. Pe mine nu m-au bătut din prima, fiindcă toți exponenții organizației fuseseră arestați în aceeași noapte. În schimb, securiștii voiau să afle unde ascunsesem pistoalele. Ca să scap, i-am mințit că le-am vândut unor cărbunari, care locuiau pe strada Moș Ajun.

„M-au izbit cu pumnii și picioarele”

Mare mi-a fost mirarea când, la anchetă, securiștii au adus doi cărbunari care se uitau buimăciți la mine. Am negat că îi cunosc și am specificat nu i-am văzut în viața mea. După alte câteva zile, m-au luat din nou la interogatoriu – țin minte că în birou erau trei securiști. Unul înalt și deșirat m-a înjurat de mamă, apoi s-a năpustit deodată asupra mea, cu o ploaie de pumni, doborându-mă la podea: ”Bă banditule, bă, tu crezi că noi suntem proști și tu ești deștept? Unde sunt pistoalele, bă? Unde sunt?” – behăia securistul în timp ce mă izbea la nimereală cu picioarele. Amenințările lui erau cât se poate de explicite: „Noi putem să te omorâm oricând, bă banditule! Noi știm ce-ai făcut și dacă nu vomiți tot adevărul nu vei scăpa întreg de aici! Te mierlim, bă, auzi? Te mierlim!” După ce m-a caftit bine – eram plin de sânge și contuzii, nu mai știam de capul meu –, agentul a chemat un caraliu care m-a cărat până în celulă. În noaptea aceea nu am putut să dorm din pricina durerilor provocate de lovituri. Anchetele s-au derulat pe o perioadă de două luni și au fost extrem de agresive și umilitoare. Apoi m-au dus la Jilava unde eu și cei din lotul meu am fost repartizați în celulele rezervate Ministerului de Interne. În camera noastră erau îngrămădite 30 de persoane. Ultimul deținut venit era nevoit să stea chiar lângă tinetă, unde duhoarea îți muta nasul. ”Plimbarea” ținea doar 15 minute și reprezenta un adevărat calvar, fiindcă gardienii se foloseau de acele momente ca să ne bată cu pulanele. Năvăleau ca primitivii şi ne izbeau fără motiv. Dădeau ca animalele oriunde nimereau.  

„Nu m-am culcat niciodată sătul”

Mâncarea era o mizerie, o umilință îngrozitoare. Dimineața primeam un polonic amărât de terci, mălai crud sau „cafea” făcută din orz prăjit. La prânz ni se dădea o ciorbă de murături în care nu se vedea niciun strop de ulei, sau arpacaș, mai mult lichid, și o feliuță transparentă de pâine. Seara, ne revenea din nou un polonic de arpacaș. Primeam în jur de 400-500 de calorii pe zi. Eram înfometați tot timpul și nu îmi amintesc să mă fi culcat vreodată sătul.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat procesul „Legiunii Albastre”?

Ion Radu: Într-una din zile alea am fost scoși toți din lotul nostru, încărcați într-o dubă și duși la Tribunalul Militar pentru judecată. Înghesuiți într-un colț, sub strașnica pază a caraliilor, ascultam îngroziți acuzațiile procurorului, care zbiera cât îl ținea gura că suntem „dușmanii poporului”, că ne-am ridicat împotriva regimului comunist, ceea ce presupunea o pedeapsă drastică, exemplară. Același ticălos a perorat asupra intenției noastre de a ataca Fortul Bragadiru și a spus că, numai dacă am fi încercat să mergem acolo, meritam pedeapsa cu moartea. Așadar, informatorul Constantin Boader intenționase să ne trimită la moarte, și asta în mod premeditat... Procesul nostru a fost o batjocură, o mascaradă înfiorătoare, iar sentința mi-a fost comunicată la Jilava, după doar o săptămână. Ca inițiator al organizației „Legiunea Albastră”, fiindcă securiștii mă considerau capul răutăților, eu aveam să fiu condamnat la 10 ani de închisoare și muncă silnică. Din același lot au făcut parte Stelian Bădescu (10 ani), Niculae Niculae (8 ani), Niculae (4 ani), Constantin Coțovanu (7 ani), Sever Datcu (4 ani), Iurie Clenk (4 ani), Ion Sima (3 ani) și Nic Chiriță (4 ani).

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava...

Ion Radu: O parte dintre noi, cei care aveam pedepse mai mari, am fost transferați la Reduit, în camerele 9-12, unde se mai aflau și alți deținuți considerați periculoși de comuniști. Acolo persista o duhoare apăsătoare din pricina numărului mare de oameni și al tinetelor împuțite. Ferestrele nu se deschideau din cauza obloanelor. Gardienii erau niște bestii care nu se sfiau să ne calce în picioare fără pic de milă, dimpotrivă. Într-o zi, prietenul meu Niculae Niculae a făcut temperatură mare și avea frisoane, așa că mi-am luat inima în dinți și am bătut în ușa celulei, pentru a cere ajutor. Un gardian m-a înjurat de mamă, m-a tras pe coridor și mi-a dat un pumn în cap, răcnind din toți bojocii: „De ce pi...a mă-tii bați, bă banditule, când eu ți-am spus că nu ai voie? Să bată ăla care e bolnav! Doar ăla are voie!” Vă imaginaţi câtă ticăloşie? Condițiile de detenție erau sub orice critică și, dacă te îmbolnăveai, aveai toate șansele să mori acolo, în spatele gratiilor. Mureau deținuții pe capete. Într-una din zile am observat o zgârietură în palma dreaptă, lângă degetul mare. Zgârietura aia s-a transformat cu repeziciune într-o pată roșie care a început să se umfle și să mă doară, așa că nu mi-am mai putut mișca degetele.

„Ploșnițele se îngrăşau cu sângele nostru”

Spre norocul meu, un caraliu m-a dus la cabinetul medical – în perioada aceea, la Jilava au murit trei deținuți care făcuseră septicemie din cauza unor furuncule. Doctorul a zis că infecția asta o fac numai măcelarii și m-a trimis la spitalul penitenciar Văcărești, unde un chirurg mi-a făcut o incizie și mi-a scos puroiul. Ulterior am revenit la Jilava. Pe lângă lipsa de spațiu și duhoarea insuportabilă, eram nevoiți să coabităm cu ploșnițele care ieșeau noaptea și ne sugeau sângele. Vă mărturisesc că, în acea perioadă de chin și oroare, mi-a încolțit în minte ideea sinuciderii, deoarece nu știam cum voi putea rezista 10 ani, într-un așa mediu criminal şi lipsit de speranţă. Însă ușor, ușor, credința în Dumnezeu mi-a dat puterea să rezist.

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost repartizat de la Jilava?

Ion Radu: Într-o dimineață mi-am auzit numele pe o listă citită de caraliu. Celor strigați ni s-a adus hrană rece – o felie de slănină foarte sărată, o grămăjoară de marmeladă și pâine (aproximativ 300 de grame). Am fost transportați la gară și băgați într-un vagon-dubă, unde am stat într-o înghesuială cumplită, ca niște animale duse la abator; ne făceam nevoile printr-o gaură. În următoarea noapte am ajuns la mina de plumb de la Baia-Sprie. În acest lagăr erau patru barăci: trei aveau câte patru dormitoare și două camere mici, iar a patra adăpostea bucătăria și o sală de mese. Noi – cei aduși de la Jilava – am intrat în mină după o săptămână.

Asasinarea părintelui Şerban

Cu această ocazie aveam să aflu cum fusese împușcat părintele Șerban, care a refuzat să coboare în iadul din măruntaiele pământului. Comandantul coloniei era Szabo Zoltan, iar ofițerul politic era unul Alexandru, acesta din urmă fiind unul dintre cei care au planificat asasinarea părintelui: l-a trimis să adune niște gunoaie aflate în apropierea gardurilor de sârmă ghimpată, moment în care a fost împușcat mortal, la comandă, de gardianul aflat în „ciuperca” (turnul de pază – n. a.) lagărului, pe motiv că ar fi încercat să evadeze, ceea ce era o minciună. La Baia Sprie erau doi turnători celebrii: Petrescu și Șteanță Dumitru. La intrarea în mină ni s-a dat o cască, o pereche de cizme de cauciuc, o salopetă, un costum de zeghe, două cămăși, izmene și un săpun moale care se consuma imediat; aveam lămpi cu carbid. La început, am fost repartizat ca ajutor de perforator la deținutul Gioga „Parizianu”, care venise cu primul lot la Baia Sprie.

Goi sub un duș cu apă acidă...

Locul nostru de muncă a fost Orizontul 10, unde era foarte cald și lucram în pielea goală. Apa care se infiltra prin rocă devenea acidă și, tot curgând peste noi, ne mânca pielea de nu mai puteam, iar picioarele stăteau în „supa” din cizme până ieșeam din mină. Mulți dintre noi am făcut, între degetele de la picioare, micoze de care nu am scăpat nici până în ziua de astăzi. Eu mă confrunt cu această problemă și în prezent, numeroasele tratamente nu au avut nici cel mai mic rezultat... Condițiile erau puțin spus groaznice. Din cauza lipsei de aer oboseam foarte repede. Dacă în rocă se găsea cuarț, care e foarte dur, sfredelul se uza și trebuia schimbat. Eram cât se poate de atenți, pentru că puteam întâlni găuri neexplodate și, dacă nimeream dinamita, am fi declanșat o explozie nimicitoare. Chinul ne sleia de puteri. Norma cotidiană consta într-un anumit număr de vagoane de minereu, care s-ar fi realizat foarte greu chiar şi de minerii profesionişti. Din pricina gazelor acumulate în subteran, nici măcar nu mai aveam poftă de mâncare. Dar, oricum, nu prea aveam ce să mâncăm.

Răzvan Gheorghe: Am înțeles că ați fost trimis la izolare. Care a fost motivul?

Ion Radu: Într-o după-amiază, un băiat din lotul meu s-a luat la harță cu un alt deținut, cunoscut ca turnător venal. Când m-a văzut, prietenul meu – la Stelian Bădescu mă refer – a prins mai mult curaj și, împreună, i-am tras o bătaie zdravănă acelui ticălos care își vindea colegii de suferință. Bineînțeles că am fost reclamați degrabă. Caraliii ne-au dus la temniță, care se afla într-o clădire veche din cărămidă care nu avea ferestre. Acolo, fiind principalul reclamat, Stelian a primit o bătaie zdravănă, iar eu am scăpat nealtoit ca prin minune, deși pe el l-au umplut de sânge. În temniță era apă pe jos, așa că ne-am fâţâit întreaga noapte, ca să nu răcim la plămâni. Dimineață, când ne-a condus în sala de mese, caraliul ne-a amenințat că data viitoare ne vor rămâne oasele acolo.

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost transferat de la Baia Sprie?

Ion Radu: Abia așteptam să scap de acolo... De la Biroul Tehnic – unde lucra fruntașul țărănist Ion Diaconescu, Dumnezeu să-l aibă în grijă –, au început să ciurcule niște zvonuri că se vor deschide încă două mine de plumb, la Cavnic și la Valea Nistrului. Până la urmă am fost transferat la Cavnic, unde am constatat că hrana era redusă: scopul era să muncim mai mult, dacă voiam mâncare mai multă, deși condițiile erau extrem de grele, iar deținuții nu reușeau să îndeplinească norma zilnică. Cu alte cuvinte, căzusem din lac în puț... dar asta aveam să pățesc mereu de-a lungul celor aproape 12 ani de pușcărie abominabilă. Fiindcă eram slab și nu puteam să încarc vagonetele cu minereu, am fost repartizat ca ajutor al perforatorului Neagu. După ce dădeam găurile, trebuia să le curățăm cu o sârmă groasă, numită „dârg”. Într-o dimineață, după o noapte întreagă de muncă în subteran, Neagu m-a lovit din greșeală cu coada sârmei în ochi și, fiindcă sângele îmi șiroia pe obraji, am crezut că mi-a fost spart globul ocular. Văzând starea în care mă aflam, gardianul m-a dus la doctorul lagărului, care m-a pansat și m-a asigurat că nu îmi voi pierde ochiul. Deși au trecut zeci de ani de atunci, până și în ziua de astăzi am rămas cu o sensibilitate la ochiul stâng.

Captivi în măruntaiele pământului

Într-o zi, eu și cu un deținut macedonean am primit ordin să intrăm într-o galerie părăsită și să străpungem minereul pietrificat care venea printr-un rostogol. La un moment dat, am auzit un huruit îngrozitor și am realizat că tunelul făcut de noi se prăbușise. Atunci am fost convins că vom muri: ne găseam într-un spațiu îngust, iar în fața noastră se afla o grămadă uriașă de steril. Lămpile s-au stins și am rămas într-o beznă adâncă și înfricoșătoare. În timp ce colegul meu se văicărea, eu am început să mă gândesc la coșmarul trăit, iar sufletul meu a optat pentru renunțarea la viață. Eram sătul de atâta teroare... Doar că, la un moment dat, am auzit niște zgomote îndepărtate, din partea opusă a galeriei. Erau minerii civili care ne-au salvat și ne-au dus la lumina zilei, tocmai când mă obișnuisem cu ideea că nu mai aveam să o văd niciodată.

Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim despre unul dintre cele mai fascinante și mai puțin cunoscute episoade ale gulagului românesc. Povestiți-mi despre evadarea de la mina Cavnic, din 6 iunie 1953. Cum a fost pregătită?

Ion Radu: Până la urmă, s-a nimerit să fiu ajutorul perforatorului Ion Pantazi (ofițer și publicist, fiul generalului Constantin Pantazi, fost ministru al Apărării în guvernul mareșalului Ion Antonescu – n.m.). După două săptămâni de muncă, sudoare și chinuri, Pantazi m-a întrebat dacă vreau să evadez. Vă dați seama că am acceptat fără să stau pe gânduri! Eram în stare de orice, numai să nu rămân acolo... Preferam să îmi asum riscul morții, fiindcă oricum mă transformasem într-un cadavru ambulant. Ion Pantazi mi-a dezvăluit că, la evadare, vor participa mai mulți deținuți, și că avem nevoie de niște „grenade”, pe care urma să le folosim la ieșirea din mină, dacă gardienii opuneau rezistență. Așa că am făcut rost de țevi de un țol, pe care le-am retezat și le-am turtit la un capăt. După ce introduceam cartușul de dinamită, le turteam și la celălalt capăt, lăsând loc de 1 cm și jumătate pentru introducerea capsei cu fitil de 6 cm.

Evadarea de la mina Cavnic

Le-am testat aruncându-le într-o breșă îndepărtată, dar am remarcat că, din păcate, explozia cartușului de dinamită nu reușea să spargă țeava, dar alte materiale chiar nu aveam de unde să procurăm. Planul evadării era următorul: cei mai puternici dintre noi trebuiau să iasă primii la suprafață, cu cea dintâi cofă, pentru a se lupta corp la corp cu milițianul și cu lucrătorii civili. Din această echipă făceau parte frații Brînzaru, Titi Coșereanu, Simion Cojocaru, Ion Ioanid, Colea Ungureanu, Ion Cojocaru. Restul urmau să vină în cofa a doua: doctorul Ionescu Miltiade, doctorul Paul Iovănescu, Alexandru Ciocîlteu și alții. În total, la această acțiune au participat 12 deținuți. A urmat evadarea, dar, din nefericire, eu mi-am dat seama că nici măcar nu am mai fost anunțat. Eram sleit de puteri și s-au temut, cel mai probabil, că aș fi fost o problemă în plus. Aveau dreptate, vă dați seama că abia de mă mai târam. Au reușit toți 12 să iasă la suprafață și să fugă în pădure, dar aveau să prinși, la diferite intervale, de gardieni, de câinii lupi asmuțiți pe urmele lor, de milițieni, de Securitate. Titi Coșereanu și Ion Ioanid au fost capturați ultimii, după 100 de zile, ceea ce în sine a reprezentat o mare performanță, să reușească să stea fugari atât de mult. În urma evadării, regimul de detenție s-a înăsprit la modul cel mai drastic: mâncarea a fost redusă la jumătate, ne-a fost interzis să stăm mai mult de două persoane de vorbă prin curte, iar administrația a lansat zvonul că cei care au evadat fuseseră prinși și împușcați pe loc. Doar o stranie coincidență a făcut ca, în ziua evadării de la Cavnic, să evadeze și patru deținuți de la mina de plumb Valea Nistrului, iar Securitatea era convinsă că, în pofida intensei supravegheri, „dușmanii poporului” reușiseră cumva să comunice dintr-un lagăr în altul și că hotărâseră să acționeze în aceeași zi – ceea ce era o presupoziție falsă, fiindcă nu au existat astfel de comunicări între cele două lagăre de exterminare. Cu toate acestea, s-a dispus începerea unor anchete brutale, întrucât nimeni și nimic n-a putut să le scoată securiștilor din cap ideea că existase o largă conspirație a deținuților de la Cavnic și de la Valea Nistrului.

Răzvan Gheorghe: Care au fost urmările?

Ion Radu: În luna octombrie, la poarta coloniei a venit un ofițer de Securitate. M-a chemat și m-a întrebat dacă am știut de planul evadării. Când a văzut că mă încăpățânez să neg cu vehemență, m-a avertizat că îmi voi aminti totul dacă o să stau la carceră. Zis și făcut. Carcera era așa de îngustă, încât nu puteai sta decât în picioare. Am fost nevoit să urinez pe mine. Acolo am suferit un ger cumplit, până dimineață, când doi securiști m-au băgat într-o mașină și am pornit spre o destinație necunoscută. Mă aflam într-o situație jalnică: aveam picioarele foarte umflate, abia dacă mai puteam merge, eram nedormit și lihnit de foame. La un moment dat mașina s-a oprit și unul dintre agenți m-a întrebat dacă vreau să fac pipi. Eu m-am gândit că vor să mă împuște sub pretextul mincinos că aș fi încercat să evadez, fiindcă practica asta era uzuală, așa că i-am refuzat. Într-un final am ajuns la Securitatea din Baia Mare. Seara au început anchetele. Am tăgăduit că știam despre evadare, iar securistul mi-a urlat în față: „Cum pi...a mă-tii nu ai știut, mă, când Pantazi spune că ți-a propus și tu ai acceptat?”. Apoi mi-a pus în faţă declarația lui Ion Pantazi și eu am fost nevoit să recunosc că știusem de evadare, dar am susținut că mi-a fost frică și am renunţat să mai iau parte la această acţiune.

O nouă condamnare: 8 ani de închisoare și muncă silnică

După toată această nebunie, m-au transferat la penitenciarul din Oradea. Acolo am stat într-o celulă cu mai mulți preoți greco-catolici, care s-au purtat foarte, foarte frumos cu mine – în special episcopul Iuliu Hirțea, care, văzându-mă foarte slab, îmi dădea în mod uzual din porția lui de mâncare, își împărțea cu mine puținul. După o perioadă am fost mutat pe celular, într-o altă clădire, unde se aflau evadații de la Cavnic și de la Valea Nistrului. Așa cum v-am relatat, ambele evadări au avut loc în aceeași zi și la aproximativ aceeași oră, fapt care le dădea de furcă anchetatorilor – nu înțelegeau cum de au reușit deținuții să comunice, să anuleze distanța dintre lagăre. Sistemul de informații din penitenciare și măsurile de securitate se dovediseră vulnerabile, eficiența pazei din jurul „bandiților” s-a dovedit a fi defectuasă. Din pricina limbuției lui Ducu Ciocîlteu, cinci deținuți au fost condamnați la încă 8 ani de închisoare și muncă silnică, deși nici măcar nu participaseră la evadare. Printre aceștia s-au numărat și George Sarry și inginerul Georgescu Topuslău. M-au dus și pe mine în cătușe la tribunal. În spiritul aceor vremuri teribile, avocatul meu din oficiu a fost de acord cu toate acuzațiile de terorism care mi se aduceau din partea Securității. Drept urmare am fost condamnat la încă 8 ani de închisoare și muncă silnică – de notat că mă încondeiaseră cu aceeași pedeapsă pe care au primit-o și cei care au evadat. Îmi amintesc că la penitenciarul Oradea am îndurat un frig cumplit, fiindcă iarna din '53-'54 a fost foarte aspră.

Răzvan Gheorghe: Care a fost următoarea destinație?

Ion Radu: După câteva zile m-au dus la gară și m-au băgat într-un vagon-dubă, împreună cu o mulțime de deținuți de la alte penitenciare. Tot acolo erau și cei care au evadat de la Cavnic. Unii au fost surprinși să mă vadă. Le-am povestit cum am fost dus la Baia Mare, pentru anchetă, și apoi încarcerat la Oradea. După un drum istovitor de câteva zile, am ajuns la închisoarea Aiud, unde cei care au evadat au fost repartizați în Zarcă – cel mai vechi sector al acestei temnițe nenorocite. Eu am fost trimis într-o altă clădire, în cameră cu mai mulți deținuți, printre care un profesor de limba engleză, Emil Nicolau.

Lecții de engleză pe talpa pantofului

De la el am reușit să învăț o bună parte din gramatica și vocabularul limbii engleze. „Caietul” de studiu era chiar talpa pantofului, pe care o ungeam cu săpun și apoi presăram DDT – o substanță chimică pe care administrația ne-o dădea ca să ne stârpim păduchii, dar nu era eficientă și împotriva ploșnițelor. „Creionul” era un fir de pai de mătură. După șase luni aveam un vocabular bogat și i-am învățat, la rândul meu, pe alții ceea ce știam. Deoarece regimul era de exterminare, la Aiud am îndurat o foamete cumplită. V-am spus și vă repet: nu m-am culcat niciodată sătul, în toți cei 12 ani petrecuți la pușcărie. În aceeași cameră mai erau ofițerul Gabrielescu, frontierist, maiorul Constantin Lățea, Sorin Botez, Vladimir Boutmy și mulți alții. În toamna lui 1954, am fost trimis la Lugoj, unde regimul nu era la fel de sever ca la Aiud. De pildă, nu erau obloane la fereastră, așa că puteam comunica cu deținuții de la parter, care erau de drept comun. În cameră era și un fost ofițer, bolnav psihic, care, din când în când, alerga la fereastră, zgâlțâia gratiile și striga că el este fiul lui Stalin. Din fericire, administrația nu a luat nicio măsură împotriva acestui sărman cu mințile rătăcite. Apoi, după o scurtă perioadă, am fost trimis, din nou, la Jilava.

Răzvan Gheorghe: Care e cea mai dureroasă amintire de la Jilava?

Ion Radu: Acolo l-am reîntâlnit pe prietenul meu Alexandru Cojocaru, care făcuse parte din „Legiunea Albastră”. Băiatul acesta avea un talent deosebit la sculptură – își făcuse o dăltiță dintr-un ac – și mi-a oferit o cruciuliță confecționată la Aiud dintr-o așchie de os, cruciuliță pe care, în prealabil, o frecase zile-n șir de ciment. Am primit-o cu mare drag și obișnuiam să o port la gât. Într-o zi, sergentul analfabet Vasile Velea a intrat în celulă și mi-a cerut cruciulița, pe care o văzuse prin vizetă un coleg de-al lui. Răspunsul meu a fost la obiect: „Vino mâine seară și îți voi da o cruce de lemn să ți-o pui la cap!” Ceilalți deținuți s-au amuzat copios, iar sergentul s-a înfuriat și mi-a ordonat, bâlbâindu-se, să merg de urgență la comandant. Eu am refuzat, spunându-i că cine vrea să mă vadă să vină la mine, în celulă, unde putem discuta pe îndelete. Drept urmare am primit 7 zile de izolare cu regim sever. A doua zi, doi caralii – dintre care unul era chiar sergentul Velea – m-au dus la Neagra, o celulă fără ferestre și plină de igrasie, care avea o tinetă într-un colț. Înainte de a mă arunca în bezna umedă, Velea mi-a aplicat o lovitură fulgerătoare în maxilar. Când am căzut pe ciment, acei porci au început să mă izbească cu bocancii la nimereală. Într-un final m-au împins cu picioarele în celulă, ca pe un sac. Eram plin de sânge.

La Neagra

Pe jos era apă, pereții erau umezi şi plini de mucegai. După o oră a reapărut Vasile Velea, care m-a bătut din nou, cu aceeași bestialitate, ca să mă învăț minte și să nu mai fac bășcălie de el. Am stat 7 zile la Neagra, timp în care am primit o gamelă cu mâncare o dată la trei zile; în rest, numai apă și niciodată de ajuns. Nu exista pat și trebuia să dorm pe jos, să găsesc un loc printre băltoacele alea infecte, deși umezeala îmi intra până în măduva oaselor. De data aceasta însă, instinctul de conservare mă îndemna să merg mai departe, să înving suferința fizică și să nu-i părăsesc pe cei pe iubiți. Gândul îmi fugea departe, departe, dincolo de zidurile închisorii, la o fată pe nume Iulia, căreia îi dădusem întâlnire la bibliotecă, numai că eu nu am mai putut ajunge acolo, fiindcă am fost arestat de Securitate. După șapte zile de izolare am fost readus în cameră. Deținuții s-au crucit când au văzut că întregul meu corp era brăzdat de urmele loviturilor celor doi porci securiști. Mi-am revenit cu greu din acea încercare. Și când te gândești că totul a pornit de la o simplă cruciuliță...

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost repartizat după aceea?

Ion Radu: Fiindcă Jilava era o închisoare de tranzit în care rămâneau doar bolnavii și bătrânii care nu puteau să muncească, am fost repartizat la Gherla, unde mâncarea era doar o zeamă chioară, lipsită de orice gust. Norocul nostru era turtoiul – mălai fiert și băgat la cuptor. În celula mea era un neamț, Weber, pe care l-am rugat să mă învețe limba lui Goethe. Cu această ocazie mi-am însușit vocabularul de bază. La rândul meu, îmi formasem un grup de camarazi care doreau să învețe limba engleză. Le predam tot ce știam. Faptul de a învăța și de a preda era ca un fel de evadare care ne făcea să credem că, deși eram aruncați în spatele gratiilor, pradă exterminării, nu ne treceau anii degeaba. Însă regimul de înfometare ne-a transformat aspectul fizic într-un corp distrofic, care ne accentua demoralizarea. Pe de altă parte, când ne scoteau la baie, fiindcă bătăile animalice erau o constantă, gardienii obișnuiau să ne bată așa, din senin, fără niciun motiv. Ne înghesuiam câte 3-4 sub un duș stricat și abia dacă apucam să ne udăm trupul. Întreaga noastră baie dura doar câteva secunde. Nici nu se mai punea problema să folosim săpunul. La întoarcere eram înjurați și loviți de mama focului cu ciomegele. Comandantul Gherlei era vestitul criminal Goiciu, pe atunci locotenent-major. După câteva luni am fost transferat în lagărul Stoenești și, chiar în prima seară petrecută acolo, s-au format brigăzile de muncă, alcătuite din 40-50 de osândiți.

Răzvan Gheorghe: Cum era regimul de detenție de la Stoenești?

Ion Radu: Criminal prin excelenţă! Abominabil. Gardienii ne trezeau când încă era beznă, iar „micul dejun” consta în ”cafea”, adică orz prăjit, 250 grame de pâine și nițică marmeladă râncedă. Ne deplasam încolonați spre locul de muncă. Paza era formată din soldați care mergeau de-a lungul drumului. Construiam un dig, iar norma era de 3,200 metri cubi pământ săpat, încărcat și cărat pe creasta digului, cu roaba, pentru fiecare deținut în parte. Din echipa mea făceau parte oameni vlăguiți, bolnavi și bătrâni, așa că nu ne putem realiza norma. Împreună cu mine munceau părintele Rață, Milică Pleșa și Badiu. Drept pedeapsă am fost reținuți la poartă, la ghereta de la intrarea în lagăr, unde un caraliu mi-a ordonat să îmi dau jos pantalonii și să mă întind pe burtă. Mi-au așezat un cearșaf ud pe fese, ca să nu îmi spargă vasele de sânge, și, în timp ce doi vlăjgani mă țineau de mâini, al treilea mă lovea peste fund cu pulanu, cât putea el de puternic. Nemernicul chiar folosea toată forța pe care o avea. Am simțit o durere teribilă, abia dacă am mai putut să mă târăsc până la baracă... Pe drum am auzit urletele părintelui Rață, care mi-a urmat la suplicii. Și pentru că ne-a fost imposibil să ne realizăm normele, acest „ritual” nemilos s-a repetat de multe, multe ori. Din pricina efortului depus la împins roaba pe dig am făcut hernie inghinală stângă. Genunchii îmi erau umflați și aveam dureri crunte când mergeam.

Șobolanii și epidemia de leptospiroză

Odată cu lăsarea nopții, șobolani uriași mişunau în voie prin grajdul în care dormeam – veneau în căutarea mâncării pe care nici noi nu o aveam. Din pricina sistemului imunitar deficitar, virusul leptospirozei și-a făcut apariția cu repeziciune în rândurile deținuților. Fiindcă temperatura nu îmi scădea, am fost trimis la infirmeria de la Salcia, împreună cu alți deținuți, printre care se număra și prietenul meu Alexandru ”Sandu” Mihalcea (scriitor și jurnalist constănțean – n.m.). Deoarece starea noastră de sănătate se înrăutățea vizibil de la o zi la alta, doctorii au decis să ne trimită la Spitalul de Boli Infecțioase din Constanța. Aveam o temperatură de peste 38 de grade şi am fost cuprinși de o mare bucurie când am intrat în spital. Era căldură, paturile aveau cearșafuri albe, pături curate și – ceea ce era o adevărată minune! – am putut mânca pe săturate, în sfârșit. Aș fi rămas întreaga viață în spital... Numai că, din păcate, am fost externați pe la sfârșitul anului 1960. Eram amărâți, cumplit de triști: părăseam salonul cald și atmosfera civilizată, fiind obligați să îmbrăcăm din nou zeghea împuțită și să înfruntăm iarna de afară. Ne-au readus la Stoenești. După ceva timp a venit o comisie medicală de la București, în fața căreia m-am prezentat și eu. Aveam genunchii încă inflamați, hernie inghinală stângă și aritmie. Făcând abstracție de toate acestea, doctorul Securității m-a repartizat la Periprava, lagăr așezat pe brațul Chilia.

Răzvan Gheorghe: L-ați cunoscut pe criminalul în masă Ion Ficior, comandantul securist al lagărului de exterminare Periprava?

Ion Radu: Desigur. Am avut și această „plăcere”. Ajunși acolo, gardienii ne-au scos degrabă în fața barăcilor, iar comandantul Ion Ficior ne-a anunțat că, deși vom „beneficia” de un repaus de câteva zile, aveam să fim scoși în curând la muncă. Atunci nu m-am mai putut abține și i-am spus, pe un ton cât se poate de politicos, că suntem bolnavi și că nu putem munci peste doar câteva zile. Nu mi-am terminat bine propoziția că un caraliu s-a năpustit ca un bou asupra mea și mi-a tras un pumn zdravăn, care m-a năucit total: „Bă banditule, cum îndrăznești tu să-l contrazici pe toarășu' comandant?!” Ficior privea cu plăcere, era foarte mulțumit de reacția promptă a subalternului. Ajunsesem un schelet ambulant, nu aveam mai mult de 50 kg. Spre deosebire de lagărul Stoenești, tirania caraliilor era fără margini la Periprava. Puteai fi bătut oricând, fără niciun motiv, iar Ficior încuraja excesul de zel, bătăile și torturile, chiar dacă astfel de practici inumane au cauzat moartea a numeroşi deţinuţi. Sceleratul obişnuia să sară cu armăsarul peste deţinuţi, chiar dacă, uneori, aceştia primau şi câte o copită în cap. Pe zi ce trecea, iarna își intra în drepturi. Era un decembrie geros, crivățul bătea crunt și noi îl simțeam din plin. Începând cu luna octombrie a anului 1958, ministerul de Interne a hotărât să transforme mai multe vase – inițial fuseseră construite în scopul transportului dunărean – în bacuri pentru exploatarea deținuților, prin diverse munci infernale. Într-una din zile am fost transferați pe un bac unde urma să locuim. Acolo erau trei sau patru magazii imense, acoperite cu niște capace metalice. În interior se aflau paturi suprapuse, un hârdău destinat necesităților și o putină cu puțină apă pentru băut și spălat. Apa aia împuțită ne-o dădeau direct din Dunăre. Nu exista lumină electrică și ne foloseam de un felinar chior. Noua noastră „casă” a fost trasă de un remorcher pe brațul Chilia, până într-o zonă în care a fost ancorat.

Răzvan Gheorghe: Ce trebuia să facă un deținut politic încarcerat într-o colivie plutitoare?

Ion Radu: A doua zi am fost treziți devreme, când încă era întuneric. Ni s-au adus opinci cu obiele și niște seceri dotate cu o coadă lungă, numite „tarpane”. Ne-au încolonat și ne-au dus la 500 de metri de bac, unde un caraliu ne-a învățat cum să tăiem stuful și cum să-l legăm într-un snop uriaș, pe care trebuia să-l cărăm până la țărmul fluviului. Soldații înconjuraseră întreaga arie și ne priveau cu armele în mâini. Norma pentru fiecare deținut în parte era de 8 snopi cărați până pe malul Dunării. Cioturile rămase după retezare erau ca niște cuțite care ne răneau și ne tăiau opincile. Era foarte dureros când aveai neșansa să cazi peste ele. Dacă la început am crezut că norma va fi ușor de realizat, în scurt timp, munca a devenit un supliciu istovitor.

„Ciorile se înfruptau din calul nostru...”

Mâncarea era puțină și mizerabilă. O perioadă ni s-a dat o „ciorbă” lungă în care pluteau copite de cal. Lângă bac, într-un copac, gardienii au agățat un cal din care tăiau, din când în când, bucățele pentru mâncarea deținuților. Dar ciorile se înfruptau și ele din calul nostru, iar noi priveam frustrați spectacolul... Deoarece administrația nu era mulțumită de eforturile depuse în „câmpul muncii”, torționarii și-au înăsprit rapid pedepsele. Menționez că am fost primul chemat la ghereta caraliilor, culcat pe burtă și lovit zdravăn cu pulanul peste fund. Cei care s-au înregimentat în Securitate s-au bucurat de avantaje bănești majore, așa că făceau exces de zel, fără niciun pic de milă. Erau în stare să te ucidă. Mulți, mulți deținuți au murit acolo.

Tentația sinuciderii

În acea perioadă m-am gândit din nou la posibilitatea de a-mi încheia socotelile cu viața, pentru că nu credeam că o să mai rezist mult. Ceilalți deținuți știau că aveam genunchii inflamați și că nu puteam să merg normal, așa că m-au rugat să pășesc în fruntea coloanei – asta era o strategie, ca să ne deplasăm mai ușor printre mlaștini. Un soldat a urlat după mine, dar nu l-am auzit, din pricina fâșâitului asurzitor provocat de stuful pe care îl trăgeam după mine. Drept urmare m-am pomenit cu o lovitură puternică în spate și am căzut cu fața în cioturile de stuf.

„Te împușc, bă banditule!”

Soldatul și-a armat pistolul automat și a zbierat la mine, cu ochii ieșiți din orbite: „Te împușc, bă banditule! De ce nu mergi mai repede?” În acel moment, sătul de tot și de toate, i-am răspuns cu indiferență: „Împușcă-mă, măi băiatule, ce mai aștepți? Vreau să mă împuști!” Tânărul a rămas uluit și m-a lăsat în pace. A urmat înghețul și noi continuam să trudim prin mlaștini. Eram mereu uzi. În disperare de cauză, ne înfășuram picioarele în obiele și îndesam smocuri de stuf în opinci, doar că gheața se spărgea la tot pasul și sfârșeam prin a fi uzi leoarcă. Inflamațiile genunchilor mei se înrăutățeau și mă vedeam olog într-un viitor nu foarte îndepărtat. De multe ori, în funcție de temperaturile de afară, umezeala de pe peretele vasului se transforma într-un strat licăritor de gheață. Pe bac nu exista nicio posibilitate de încălzire, așa că dormeam cu hainele ude sub niște pături jilave, jegoase și zdrențuite. Cum era posibil ca o sută și ceva de deținuți să nu aibă nici măcar un grup sanitar? Dacă te pricopseai cu o boală infecțioasă nu exista altă ieșire decât moartea. Așa s-a întâmplat cu un preot greco-catolic care a murit din cauza dizenteriei. Unii deținuți disperați au evadat, dar au fost capturați și nimeni nu a mai auzit de ei. Au fost executați sumar. Un adevărat calvar era evacuarea tinetei. În fiecare dimineață doi deținuți urcau scara înclinată și, de multe ori, fecalele se vărsa înăuntru, peste noi. Tineta era golită și spălată în Dunăre. Când fluviul îngheța, șlepul care făcea aprovizionarea nu mai putea să ne aducă pâinea – rația aia nenorocită de 250 de grame. Țin minte că atunci când a ajuns, după zile-n șir de foamete albastră, mie mi-a revenit o pâine și jumătate. Am împărțit-o unor deținuți mai vârstnici, care erau la capătul puterilor. Hainele rămâneau ude săptămâni întregi și, fiind istoviți de mersul greoi printre cioturile de stuf, seara cădeam din picioare, ne prăbușeam. Pe ce parte ne culcam, pe aceea ne și sculam, din pricina lipsei de spațiu.

„Un coșmar din care nu mă puteam scăpa”

De multe ori mă trezeam cu degetele înțepenite, care păstrau forma mânerului de tarpan. Ne spălam pe mâini și pe față cu apă din Dunăre, rece ca gheața, deși, atunci când venea înghețul, nici nu se mai putea pune problema să ne spălăm. Săpun nu exista. Lapovița de afară și frigul dinăuntru ne înghețau sângele în noi. Normele erau calculate de așa natură încât să nu poată fi realizate, iar caraliii foloseau acest pretext pentru a ne administra bătăi zdravene, fără nici cel mai mărunt motiv. Întregul program era infernal, desprins parcă dintr-un coșmar din care nu ne mai puteam trezi. Deșteptarea se fluiera până la ivirea zorilor, iar noi săream de sub păturile roase și ne așezam la coadă la tinetă. Era esențial să te numeri printre primii care ajungeau la tinetă, fiindcă gardienii nu deschideau capacul de metal. Diminețile nu ne puteam spăla deoarece aveam doar apă pentru băut, și asta cu zgârcenie. De-a lungul anilor petrecuți în iadul gulagului comunis am întâlnit deținuți care au fost repartizați pe alte bacuri, unde au suferit același gen de orori.

Răzvan Gheorghe: Cum ați scăpat de pe acel bac al groazei?

Ion Radu: Într-o bună zi am fost transferați la lagărul Strâmba, care era situat pe un braț al Dunării. Barăcile erau făcute din chirpici și erau acoperite cu stuf, întregul amplasament fiind înconjurat cu sârmă ghimpată. Ne trezeau la ora 6 și ne trimiteau pe câmpurile de porumb. Drumul până acolo ținea o oră întreagă și eram nevoiți să-l străbatem în marș forțat. Am muncit la prașilă și mi-a fost greu, deoarece pământul era nisipos și amestecat cu scoici și cochilii. Fiind vlăguit de puteri nu puteam să ajung la capătul rândului. Norocul meu a fost că unul dintre colegi – Profir Vladimir – s-a milostivit de mine și m-a ajutat să țin pasul cu ceilalți. Cu toate acestea prășitul ne făcea bine – ne mișcam în aer liber și beneficiam de razele soarelui. Pe de altă parte, munca aceasta se presta fără o anumită normă obligatorie. La Strâmba am fost folosiți la prășit porumb, florea soarelui și la cules de sfeclă de zahăr, pe care o mai mâncam pe ascuns pentru a ne mai potoli veşnicia foametei. Munca noastră cea de toate zilele se desfășura în îmbrâncelile și înjurăturile caraliilor.

Vastele domenii ale Securității

La Strâmba, Securitatea avea, în proprietate absolută, lanuri de porumb și alte cereale, grădini de zarzavat, culturi de sfeclă de zahăr, soia, mazăre, turme de oi și crescătorii de porci. Toate muncile erau prestate de deținuții politic, mânați cu arma în coaste. Fiindcă cei de la bucătărie foloseau ceapă nesortată, în mare parte stricată – care era aruncată direct în cazan fără a fi spălată, curățată de noroi –enterocolita avea să facă ravagii printre noi. În fine, ultima perioadă a detenției am petrecut-o la Gherla, unde am nimerit în camera 78, acolo unde erau și bunii mei prieteni: Sandu Mihalcea și Emil Mihăilescu. Împreună cu Sandu am muncit ca fierar-betoniști. Pe 19 martie 1963 am fost eliberat din închisoare, după 11 ani și 7 luni de calvar.

Răzvan Gheorghe: Cum v-ați simțit în libertate?

Ion Radu: Aveam moralul la pământ pentru că genunchii mei erau în continuare inflamați și eram convins că voi rămâne infirm, gând care mă dispera. De asemenea, aveam puroi la toată dantura, iar durerile erau realmente îngrozitoare. Am semnat un act prin care mă obligam să nu povestesc nimic din cele întâmplate în penitenciarele și lagărele prin care am trecut. Un caraliu m-a condus la gară și nu a plecat de lângă mine până când nu a pornit trenul. Cei din vagonul în care mă aflam și-au dat seama de unde veneam și mi-au oferit câte ceva de mâncare și niște țigări. Am călătorit întreaga noaptea și am ajuns în București dis-de-dimineață, la ora 6. Când m-am văzut în fața apartamentului de unde plecasem în urmă cu un deceniu și mai bine, îmbrăcat într-o cămașă cu mâneci scurte și încălțat cu sandale, am fost cuprins de emoții și nu m-am încumetat, decât într-un târziu, să apăs butonul soneriei. Mama mi-a deschis, a izbucnit în şuvoaie de lacrimi și m-a îmbrățișat. Mi-a spus: „Nu credeam că mai apuc ziua în care să te mai văd!” Durerile își puseseră din plin pecetea – draga de ea albise complet și avea fața brăzdată de riduri. A doua zi a venit un milițian care mi-a înmânat o legitimație menită să înlocuiască buletinul de identitate.

Pușcăria de afară

Milițianul ăsta mi-a comunicat că trebuia să mă angajez „în câmpul muncii”, neaparat, altfel urma să am probleme majore. Ce puteam face? În ziua următoare m-am prezentat la oficiul brațelor de muncă sperând la o repartizare. În birou era un tânăr, care, auzind că am fost deținut politic, m-a privit cu simpatie și mi-a oferit un post de administrator la Ministerul de Construcții. Acolo, când au aflat că eram un „dușman al poporului” care făcuse închisoare pentru „acte de terorism”, mi-au spus că nu am experiența necesară ocupării acelui post. Și-apoi am primit o altă repartiție, tot ca administrator, de data aceasta la liceul I.L. Caragiale din București. Având în vedere trecutul meu „pătat”, directorul mi-a explicat că nu mă poate primi în instituția de învățământ. La fel am pățit și la alimentara din Obor, unde nu am putut obține niciun loc de muncă. Drept urmare, având în vedere că îmi era interzisă „cariera” de funcționar, am fost trimis, pe post de simplu muncitor, la Întreprinderea de Colectare și Valorificare a Ambalajelor, aflată dincolo de uzinele Malaxa. În timp ce eu îmi foloseam timpul liber pentru studiul limbilor străine, colegii de magazie erau oameni simpli, care obișnuiau să consume cantități mari de alcool în timpul pauzelor de masă.

Răzvan Gheorghe: Cât de greu v-a fost să vă înzdrăveniți fizic, după acești ani de chinuri și tortură?

Ion Radu: Un ortoped mi-a spus că aveam lichid la genunchi, așa că am fost internat, o perioadă, la Institutul de Reumatologie. Pentru rezolvarea danturii am mers la Facultatea de Stomatologie, unde un medic mi-a deschis întreaga gingie, sus și jos, ca să scoată puroiul. Dacă mai întârziam 2-3 zile o dădeam în septicemie. Fiindcă eram încă bolnav și nu mai aveam floră stomacală mi-a fost destul de greu și cu mâncarea. La început am consumat mai mult supe pasate, în cantitate mică, apoi, treptat, un pic de brânză dulce și carne de pasăre fiartă. Când am părăsit închisoarea eram impresionat de tot ceea ce vedeam în fața ochilor, în primul rând de copiii mici.

„Ecuația vieții se rezolvă prin iubire”

În ciuda faptului că aveam sufletul plin de indignare și revoltă, deoarece îmi irosisem cei mai frumoși ani ai vieții, ani în care toți tinerii își trăiesc viața din plin, cu pasiune și patimă, încercam să mă vindec, atât interior cât și exterior. Mă străduiam să mă gândesc că suflet curat înseamnă să lepăd suspiciunea, bănuielile, teama că toată lumea stătea cu ochii pe mine și să mă forțez să mătur cu dosul palmei urâtul, să văd doar partea frumoasă a vieții, să cred în bine, în bunătate, în prietenie. Pe scurt, să cred că foarte complicata ecuație a vieții se rezolvă cu un singur cuvât: iubire.

Răzvan Gheorghe: V-ați continuat studiile?

Ion Radu: Englezii au un proverb: „Where there is a will, there is a way” („Unde există voință, există o cale”). Dacă nu aș fi avut o voință de fier, chiar că nu aș fi realizat nimic în viață. Deși eram un simplu muncitor la magazie am învățat pe rupte și am reușit să fiu acceptat ca student al Institutului de limbi germanice, de pe Pitar Moș. Îmi pregăteam examenele cu mare conștiinciozitate. Singura materie care îmi făcea reale probleme era socialismul științific. Am luat examenul de licență și, în funcție de medie, am fost repartizat la Turnu Severin. Eram singurul profesor de engleză din oraș, așa că am câștigat mulți bani, și asta încă de la începutul activității. Mă bucuram pentru întâia oară de roadele muncii mele, ceea ce era minunat. Când am făcut prima depunere la CEC, aproape că nu îmi venea să cred... Lângă oraș, Dunărea formase de-a lungul secolelor o insulă, celebra Ada-Kaleh, care era locuită de turci. Veneau vase cu turiști și eu eram ghid pentru vorbitorii de limba engleză. Pe de altă parte, acolo erau mulți intelectuali care doreau să învețe engleza, așa că am ținut un curs la Casa de Cultură, de două ori pe săptămână. În plus mai aveam și câteva ore particulare. Înainte de a pleca la Turnu Severin, m-am căsătorit cu o profesoară de franceză și, nu după mult timp, s-a născut fetița noastră, Cristina, chiar în timpul vacanței de Paște. Până la urmă am reușit să mă transfer la București. Am predat la Școala generală „Vasile Alecsandri” (Liceul „Sfântul Iosif”) și la Școala Generală numărul 169, de pe strada Spiru Haret.

Răzvan Gheorghe: V-a mai hărțuit Securitatea?

Ion Radu: Chiar la începutul anului școlar, m-au căutat doi securiști. Unul dintre ei mi-a fluturat o legitimație prin fața ochilor și m-a anunțat că vrea să purtăm o serie de discuții. Eu m-am scuzat politicos, pe motiv că aveam ore de curs, dar m-am pomenit cu el pe cap și a doua zi, când m-a întrebat cine au fost cei care erau cu mine în lotul „Legiunii Albastre”. Și-a început expunerea cu o adevărată polologhie. Mi-a spus că regimul a fost milostiv cu mine și că nu m-a trimis în D.O. (domiciliu obligatoriu), ci mi-a permis să fac o facultate... să fiu și eu om la casa mea... L-am luat din scurt și i-am replicat că toate numele foștilor mei camarazi sunt la dosar, să le ia de acolo. L-am sfătuit să se uite în arhive, fiindcă eu nu eram dispus să vorbesc despre acele episoade. După două săptămâni m-a căutat din nou, ba chiar s-a încăpățânat să mergă cu mine până la Liceul German, situat lângă clădirea Radio, unde eu mergeam să iau niște manuale. Deoarece începuse o ploaie mocănească, l-am lăsat înadins să mă aștepte zgribulit, sub o ștreșină, iar eu mi-am luat manualele abia la final. M-am amuzat copios privindu-l cu dârdâia lipit de un zid.

„Nici bătut și chinuit nu voi colabora cu Securitatea!”

Când am ieșit din liceu, securistul – era maior și îl chema Avram – m-a întrebat pe un ton răstit: „Tovarășe profesor, dumneata crezi că eu sunt de capul meu aici?”. În acel moment nu m-am mai putut abține și am răbufnit acolo, în plină stradă: „Și ce doriți de la mine, tovarășe maior Avram? De când v-am cunoscut eu nu mai pot să dorm, nu mai pot să-mi desfășor activitatea în limite normale! Ce vreți de la mine? Vreți să mă faceți informator? Să știți că nici când eram mort de foame, bătut și chinuit, nu am făcut așa ceva. Vă rog să mă lăsați în pace! Dacă aveți ceva cu mine, arestați-mă și mergem la Securitate să rezolvăm această poveste. Vreți ca eu să stau la dispoziția dumneavoastră când aveți chef de vorbă? Asta nu se va întâmpla niciodată!” Maiorul Avram a mai bâiguit ceva de neînțeles și a luat-o nervos la pas, de unul singur, pe strada Popa Tatu. De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Cu toate acestea, m-am aflat în permanență în vizorul Securității. La un moment dat am intenționat să fac o excursie în Bulgaria, numai că numele meu a fost șters ca prin minune de pe listă. În 1974, țara noastră a găzduit „Conferința Mondială a Populației” și – în condițiile în care se impunea prezența unor profesori de limbi străine – am fost și eu convocat, pe post de translator. A urmat un instructaj minuțios, de două săptămâni, în care ni s-a spus cum să ne comportăm cu străinii și am fost îndemnați să ne declarăm, la tot pasul, atașamentul nostru față de conducerea țării. Dar, cu doar o zi înaintea începerii conferinței, aveam să fiu tăiat de pe listă. În rest, tot timpul am fost urmărit de ideea de a recupera timpul pierdut în închisoare. De aceea m-am străduit să fiu sârguincios în munca mea de profesor. M-am călăuzit după proverbul „Munca înnobilează omul”. E bine să încerci din răsputeri, aici, pe Pământ, să lași în urmă ceva de care să nu-ți fie rușine, să poți părăsi această viață liniștit și mulțumit că ți-ai făcut datoria de bun creștin.