Dacă scrie la gazetă, n-ar fi rău să verifici și-n altă parte…

Erau timpuri în care, oricât de mișcătoare erau nisipurile societății, oamenii știau ceva clar: “Dacă scrie la gazetă, atunci așa trebuie să fie”. Dar timpurile acelea au trecut și iată că astăzi, orice șomer analfabet cu câteva sute de lei la dispoziție își poate deschide un site și se poate intitula “jurnalist”. Astfel, așa zisa “piață media” s-a umplut de ciuperci care pretind că au dreptul de a informa publicul, chiar dacă nu au nicio calificare în acest sens, chiar dacă nu au demonstrat nimic și chiar dacă, la o adică, singura activitate pe care o prestează e aceea de a prelua articolele produse de marile trusturi de presă. Care nici acelea nu sunt capodopere. 

Asta în cel mai bun caz, pentru că în multe alte situații, cei care se pretind jurnaliști aruncă în spațiul public fake-news-uri și articole cu titluri panicarde, obținând astfel traficul aducător de bani și contracte.

În acest peisaj de-a dreptul înfricoșător există, totuși, și o presă adevărată. Una calificată să presteze în serviciul public, una care funcționează cu respectarea normelor deontologice, una care este trasă la răspundere pentru erorile ei, din simplul motiv că își asumă propriile cuvinte. Dar genul acesta de presă s-a tot împuținat în ultimii ani, jurnaliștii cu spatele drept preferând să se retragă spre alte domenii de activitate decât să-și vândă principiile vreunui mogul de presă. Iar locul celor buni, care au decis să iasă din jocul acesta parșiv, a fost luat de tot felul de indivizi lipsiți de ocupație, care și-au deschis site-uri și pagini de Facebook, promovând informație de proastă calitate și construind o imagine proastă unei bresle întregi. Una la care, în condiții normale, ei n-ar fi trebuit să aibă vreodată acces. Și astfel, publicul are, în mod rezonabil, dreptul de a nu mai avea încredere în libertatea presei, în principiile presei și, în general, în faptul că “dacă scrie la gazetă, atunci așa trebuie să fie”. Trăim timpuri în care, dimpotrivă, dacă scrie la gazetă, ai toate motivele să verifici din altă parte.

Ziua Mondială a Libertății Presei este un moment ideal în care ar trebui deschisă o nouă dezbatere: cine e presa, până la urmă? E posibil ca oricine are acces la un laptop cu internet și niște pricepere în a mânui un website să fie considerat jurnalist? Este posibil ca un astfel de jurnalist să sperie publicul, să mintă publicul, să-l pună în pericol, oferindu-i tot felul de sfaturi plătite de companii interesate de promovarea propriilor produse și dispuse să plătească oricui o sumă lunară pentru asta? Într-o lume normală, probabil că discuția asta ar fi fost inutilă. De ce? Pentru că publicul ar trebui să știe singur să facă diferența între un jurnalist calificat, care scrie responsabil, pentru că știe că orice cuvânt scris îl poate duce în fața completului de judecată și un jurnalist auto-intitulat, care preia sub anonimat orice informație scandaloasă și-i pune un titlu bombastic, în speranța că va încasa bani pe măsura click-urilor.

Din păcate, însă, nici publicul nu e dispus să facă mari eforturi pentru a șlefui presa pe care consideră că o merită, așa că dă click pe orice inepție neverificată, dar care sună spectaculos și trece cu vederea investigațiile de presă serioasă, cu titluri realiste și decente. Pentru că, oricât de mult ne-ar plăcea să înjurăm, un jurnalist care înjură nu e cu nimic mai bun decât un birjar. Dar cum să explici toate astea unei societăți parcă setate să vadă doar răul și să simtă doar efectele lui?

Spunea o jurnalistă zilele trecute că niciodată până acum nu a simțit atâta neîncredere în presă ca acum. Și are dreptate. Zilele acestea pandemice au arătat laolaltă presa puțină, dar corectă și dispusă să-și asume propriile cuvinte și principii, cu presa multă, apărută ca ciupercile după ploaie, care nu face altceva decât să perpetueze fake-news-ul și să publice informație fără nicio verificare prealabilă. Privind în ansamblu situația, toată presa pare să arate așa: ca un haos. În care toată lumea își spune părerea. Unii se aud mai tare. Alții mai slab. Dar toți urlă. Se acoperă unii pe alții. Se scuipă reciproc. Și, în cele din urmă, seamănă până la identificare. Iar pentru public, niciunul nu mai spune adevărul.