Ministerul Fricii


Ministerul Fricii

Frica are milioane de chipuri și tonalități. O vezi în ochii farmacistei cu masca pe față sau în mersul greoi al pensionarului care nu-și mai găsește drumul către cel mai apropiat magazin. O auzi în vocea realizatorului TV la care te uiți în fiecare seară, dar, mai ales în cuvintele de rămas bun pe care ți le spun părinții, de fiecare dată când convorbirea telefonică se apropie de sfârșit. Frica e o resursă incredibilă. Folosită așa cum trebuie, ea poate naște idei sau monștri. Așa că, deasupra tuturor autorităților care ies din când în când în prim plan și citesc cu dificultate textele unor ordonanțe militare, s-a configurat un nou minister, activ doar în stare de urgență. Unul fără sediu legal, fără reprezentant desemnat, dar cu milioane de purtători de cuvânt voluntari: Ministerul Fricii.
De la instituirea stării de urgență și până acum, când mulți am ajuns deja la o saturație firească, oamenii au început să învețe ce e frica. Și nu orice fel de frică, ci aceea colectivă. Aceea care te face să pui sub semnul întrebării chiar specia din care faci parte. În stare de frică, omul își schimbă total atitudinea. Nu mai joacă teatru, nu mai e politicos doar pentru că așa se cade, nu se mai împiedică în semne de întrebare plasate aleatoriu pe la mijlocul propozițiilor. Nu. În frică, omul devine el însuși. Își vede doar propriile nevoi, propriile drepturi și propriile griji, oricât de mult i s-ar pretinde să fie solidar, cu promisiunea că solidaritatea e singura cheie de ieșire.

Frica prin care trecem acum este realmente unică. Ea nu e inutilă și nu e gratuită. Căci nu se întâmplă de mai multe ori într-o viață de om ca un virus să apară parcă de nicăieri și să pună sub semnul întrebării viața a milioane de oameni. E un altfel de război, de fapt, unul cu care nu suntem obișnuiți, căci adversarul e nevăzut. Și asta îl face foarte greu de învins și imposibil de anticipat. Este aproape firesc ca reacția noastră imediată și susținută să fie panica perpetuă, manifestată la început prin golirea rafturilor cu hârtie igienică de la supermarket, apoi prin epuizarea conservelor și altor alimente greu perisabile, pentru a deveni acum un fel de conflict interior, în care virusul și foamea se bat pentru supremație în provocarea sfârșitului nostru. Căci nu sunt puțini cei care spun acum că încă o lună de izolare la domiciliu, fără nicio posibilitate de a produce un venit solid, ar face ca moartea prin inaniție să devină, în cele din urmă, mai periculoasă decât moartea prin acțiunea coronavirusului.

Și cum soluții nu par să apară la orizont, frica face salt după salt, devenind o adevărată sursă de putere. Ea schimbă comportamente, le șlefuiește și dă omului posibilitatea să vadă, în sfârșit, cât de puternic e atunci când singura lui opțiune e să lupte pentru a trăi. La toate acestea se adaugă imaginile din spitale, vocile distorsionate ale medicilor și asistentelor medicale care plâng de neputință, fuga directorilor, groaza din ochii miniștrilor și strigătele de durere ale unor pacienți plimbați din spital în spital, doar pentru că asupra lor planează suspiciunea unei boli contagioase.

Astfel, deasupra tuturor autorităților care ies din când în când în prim plan și citesc cu dificultate textele unor ordonanțe militare, s-a configurat un nou minister, activ doar în stare de urgență. Unul fără sediu precis, fără reprezentant desemnat, dar cu milioane de purtători de cuvânt voluntari și cu extrem de multă putere. Ministerul Fricii chiar poate face lucrurile să se miște în oricare dintre cele două sensuri posibile: spre fugă sau spre luptă. Căci fiecare situație pe care o trăim sau despre care auzim vine la pachet cu o lecție. Una pe care e mai bine s-o înțelegi decât s-o sari în fugă. Altfel, vom rămâne în continuare o generație cu lecțiile neînvățate, pândită de pericole la fiecare colț, neadaptată să lupte. Iar Ministerul Fricii se va reorganiza de fiecare dată la fel de eficient ca și acum, punând inutil în mișcare un potențial uriaș de schimbare, pe care îl vom privi cu aceeași nedumerire, înainte de a da din nou bir cu fugiții...

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.