România fără scriitori

România fără scriitori

Într-un interviu la RFI Ana Blandiana spune:

”– Îmi pare extrem de rău și mi-e rușine chiar că nu există și un protest al scriitorilor, cum ar fi normal, scriitorii reprezentând o voce mai înaltă, în general, a societății. Aș vrea din toată inima să se întâmple și asta, pentru că sunt convinsă că protestele vor trebui să continue și vor continua. Sper că vor fi și scriitorii printre cei care ies. Sigur, există mulți scriitori care au participat și încă foarte cunoscuți la toate protestele, dar un glas solidar al scriitorilor ar fi necesar” (…)

”– Mie protestele mi se par de o importanță enormă, nu pentru că ar putea să capete un răspuns pozitiv, deși la urma urmei, chiar și asupra celor de la Guvern ele fac o presiune foarte mare, dar importanța lor este mai ales că dovedesc că Guvernul nu reprezintă România, că România este cea care se află în stradă și care apără valorile europene”.

Situația descrisă la începutul acestei declarații a Anei Blandiana are o istorie veche. Începe cu capitularea față de ocupaţia străină, în anii 40, cu Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Mihail Ralea, Geo Bogza etc. Lista e prea lungă, are mii de nume. Puțini au „ales” claustrarea, tăcerea, refuzul sau puşcăria. Altă cauză ar fi raporturile dubioase ale multora cu cenzura și Securitatea. A fost vorba și de corupție, de avantajele materiale în schimbul vînzării conştiinţei.

Colaborarea cu regimul comunist a părut vreme de decenii un dat. Cinismul și complicitatea cu regimul au covîrșit puţinele iniţiative de protest împotriva lui Ceaușescu(în 1977, 1987 și 1989). 95% au preferat să se adapteze. Destui s-au refugiat în aşa-zisa „rezistenţă prin cultură” – slab alibi. Alții au considerat că dacă nu scriu în volumele de Omagii dedicate lui Ceaușescu și-au făcut datoria și pot avea conștiința împăcată. Nu au protestat cînd s-au demolat sate şi biserici, nici cînd colegii lor scriitori au fost interzişi etc. De unde să găsească azi resurse să protesteze? Nu au protestul în ADN. Nici din propriile tradiţii nu se pot inspira – vezi inexistența unei mişcări disidente, ca în alte ţări din Est.

Acestă atitudine de non-combat s-a prelungit din păcate după Revoluție. Mulți scriitori preferă să nu se pună rău cu puterea. Ba chiar să pactizeze cu ea, ca-n perioada de după 2005. Alții aleg confortul biroului lor de la periferia orașelor. Preferă boema, taifasul, zeflemeaua. Nimic nu e serios în aceste cercuri. Preferă să primească avantaje personale de la vremelnicele guvernări, indiferent de culoare. Preferă să-şi facă rost de sinecuri, de burse în Occident, de traduceri, de diverse avantaje. Ideea este că are cine să lupte în stradă, ființele inferioare. Ei sunt mai presus de aceste chestiuni minore. Şi, mă rog, ce legătură au ei cu toate aceste conflicte? Nu întîmplător declară adesea că nu fac politică și nu doresc să se amestece etc.

În fond aşteaptă să se termine o bătălie ca să ştie cu cine să fraternizeze. Pe scurt, cine ia puterea și împarte resurse. Preferă sa stea departe chiar și cînd democrația este pusă sub semnul întrebării, atunci cînd libertatea lor de a scrie și publica ce doresc este ameninţată. Puţini au curajul să se expună, să-si riște confortul, să iasă în spațiul public și să ia atitudine. Mai mult chiar, cei care o fac sunt supuși oprobiului. Circulă liste negre, sunt organizate conspirații ale tăcerii în jurul unor cărți și nume. Sunt excluși de la premii, onoruri etc. Cei care au participat la Revoluție, au ieşit în stradă, au protestat în acești 30 de ani, cei care s-au manifestat activ pe scena publică sunt desconsiderați ca scriitori. Revistele literare strîmbă din nas la apariția cărților lor, pentru că, vezi Doamne, ei nu sunt dedicați total scrisului și-și pierd vremea cu protestele. Este o prejudecată puternic înrădăcinată care nu are nimic a face cu valoarea literară. Să nu uităm că Paul Goma nu a fost sprijinit de scriitori în 1977 cu stupidul argument că ”Goma nu are talent…”. Era o scuză care trăda lașitatea colectivă a breslei scriitoricești. Reflexul funcționează şi azi. Pare că nimic nu s-a schimbat.

Cam acestea sunt datele problemei cu scriitorii și absenţa lor de la proteste. Ca efect, scriitorul român de azi are cei mai puțini cititori din Europa. Indiferenţei scriitorului faţă de societate îi corespunde, în oglindă, indiferența cititorului față de scriitori români și cărțile lor.