"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Podul.ro publică un amplu interviu pe care deținutul politic Cristian Dumitrescu l-a acordat autorului acestor rânduri, în toamna lui 2013. Interviul face parte dintr-un amplu proiect editorial. (R.G.)
Una dintre categoriile sociale româneşti cele mai lovite de genocidul roșu, în perioada de tragică amintire a instaurării comunismului în România, a fost cea a militarilor.
Mai întâi, după 23 august 1944, peste 180.000 de militari români au fost trimiși de către sovietici în lagărele din Siberia și, dintre cei care nu s-au lăsat reeducați în diviziile ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”, doar câteva mii s-au mai întors. Trupurile martirilor Armatei române sunt răspândite de la Timișoara până la Vladivostok. În mlaștinile râului Bălți, în Basarabia, s-a descoperit un cutremurător osuar care cuprinde rămășițele pământești a zeci de mii de soldați ai Armatei Regale. (cf. Mihai Vicol, ”Un Katyn românesc”)
Dintre cei rămași în viață după crâncena odisee siberiană, majoritatea s-au alăturat ostașilor care au scăpat de valul deportărilor și, împreună, au fost nevoiți să înfrunte un nou vrăjmaș: bezna amară a temnițelor din anii '50. Între 1949 și 1958 nu mai puțin de 80 de generali români au pierit în 13 dintre cele 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă silnică dedicate de noua orânduire elitelor românești (și nu numai).
Unul din ultimele loturi de militari români care a înfundat pușcăria bolșevică a fost cel supranumit „Academia Militară”, din care făcea parte și locotenentul Cristian Dumitrescu.
Fostul deținut politic vorbește deschis despre cei șapte ani de temniță grea – cu staționări cumplite la Jilava, Periprava, Salcia sau Gherla – pe care i-a început în 1956, cu o condamnare la moarte, pentru un atac armat plănuit împotriva Ambasadei sovietice de la București. Lecuit de „frica de frică”, domnul Cristian Dumitrescu este de departe cel mai hâtru dintre toți foștii deținuți politici a căror mărturie am ascultat-o până acum – s-a râs neverosimil de copios în timp ce „împricinatul” își depăna, cu o rară nonșalanță, devastatoarele sale amintiri din detenție.
După amnistia politică din 1964, fostul locotenent Dumitrescu – în răstimp, simplu, dar nestrămutat soldat român – nu s-a „cumințit” îndeajuns. În 1977, a fost, pentru un scurt dar semnificativ interval, „locotenent” al lui Paul Goma, în uriaș de îndrăzneațul demers disident al acestuia.
Ceea ce trebuie, de asemenea, menționat, este faptul că soția lui Cristi Dumitrescu a fost tot deținut politic – regretata Aurora ”Lola” Dumitrescu, a cărei mărturie de viață și credință o puteți citi AICI. (Apollon Cristodulo)
Răzvan Gheorghe: Ați copilărit în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Cristian Dumitrescu: M-am născut în București, într-o familie de militari de carieră, atât din partea tatălui, cât și din partea mamei. În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, deși eram un simplu puști, stăteam tot timpul ciulit, cu urechea lipită de radio, ca să aud unde se purtau luptele. Tatăl și unchiul meu erau militari angrenați în teatrele de operațiuni. Toate rudele și cunoscuții așteptau, cu sufletul la gură, veștile de pe front. Noutățile erau comentate pe larg în casă. Încă de mic am resimțit o puternică aversiune față de ruși și bolșevism. Nici pe nemți nu i-am iubit prea tare. Asta pentru că, în realitate, militarii români erau anglofili și priveau cu simpatie principalele puteri ale vechii Antante – Imperiul Britanic și Franța. La nouă ani și jumătate am intrat, cum altfel, la Liceul Militar.
Nenorocirea numită „reforma învățământului”
În anii de după război, odată cu instaurarea cancerului comunist, această instituție a fost rapid desființată și am fost nevoit să mă înscriu la un liceu civil. Eram la Cluj când s-a decretat nenorocirea numită „reforma învățământului”. Cu toate acestea, deși totalitarismul a avut grijă să își formeze adevărate batalioane de securiști, activiști și milițieni zeloși, cu toții fiind racolați din pleava societății, comuniștii nu aveau ofițeri instructori și medici militari, așa că i-au recrutat din armata veche. Ticăloşii n-au avut încotro! Odată cu reforma s-a dispus întocmirea de tabele, la școală, cu numele părinților și ocupația lor. Pe baza acestor liste nesfârșite, care erau „negre” sau „albe”, autoritățile catalogau copiii: „burghez” („origine nesănătoasă), „neburghez” ș.a.m.d.. Deoarece tata era medic militar ofițer activ, mi-a fost permis să urmez cursurile Liceului Militar comunist care fusese reînființat la Roman și strămutat la Predeal, în 1950.
Răzvan Gheorghe: Care era atmosfera din Liceul Militar, la începutul terbililor ani '50?
Cristian Dumitrescu: Pe atunci abia împlinisem 15 ani. Propaganda bolșevică era într-atât de puternică și de omniprezentă, încât m-am întrebat dacă nu cumva greșeam eu, din pricina originii mele, atunci când le eram ostil comuniștilor. Oare nu cumva au ei dreptate?, nu conteneam să mă chinui. Toate aceste întrebări s-au spulberat cu viteza luminii, de cum am intrat pe poarta Liceului Militar, acolo unde eram doar trei odrasle de intelectuali, restul fiind vlăstare de muncitori și țărani. În pofida acestui fapt, toți instructorii noștri erau ofițeri experimentanți din armata veche. Încă din primele zile am constatat că nici fiii de țărani nu simpatizau deloc noul regim dictatorial deoarece comuniștii impuseseră colectivizarea, cu biciul și ciomagul, și le furaseră pământurile agonisite cu sudoare și chin. Cu toții îi înjuram de mama focului printre dinți...
„Voiam să lupt în munți, alături de partizani”
Vă mărturisesc că, la un moment dat, ajunsesem să mă duc în fața domnului Lăzărescu, profesorul nostru de franceză, și să-i spun, pe un ton cât se poate de serios: „Domnule profesor, permiteți-mi să vă raportez ceva: noi, elevii, am vrea să plecăm în munți și să luptăm cot la cot cu partizanii. Ce ziceți?” Vă dați seama cum a sunat acest enunț în anii aceia? La rându-i, profesorul Lăzărescu, Dumnezeu să-l odihnească, m-a mângâiat pe creștet și mi-a spus, complice: „Așteptați să vă faceți mai mari... sunteți prea cruzi acum...” Aceasta era atmosfera, dom'le, în Liceul Militar din Predeal.
„Ne dădeau deșteptarea cu «Hai leliță-n deal la vie»”
Îmi amintesc că într-o seară, pe când controlam plantoanele – eram încheietor al batalionului, acesta fiind cel mai înalt grad la care putea aspira un elev –, am auzit cu mare plăcere cum răzbăteau știrile de la „Radio Londra” din camera unui ofițer de-al nostru. Am ciocănit la ușă, l-am salutat cu un zâmbet larg pe buze și i-am spus, răspicat: „Să trăiți!” Au trecut lunile și la stația de radio-amplificare au fost repartizați doi elevi, care, şi asta în toate diminețile, ne dădeau deșteptarea cu „Hai leliță-n deal la vie”, și nu cu marșuri militare, sau cu imnurile propagandistice atât de dragi noului regim.
„Radio Londra” și frica de turnători
Într-o conjunctură, s-a întâmplat să intru în turnul stației, seara, pe la 22.30, după ce se dăduse stingerea, și i-am surprins pe cei doi colegi ascultând „Radio Londra”. Abia ne cunoscuserăm, așa că ei au înghețat când m-au văzut – se temeau că îi voi turna, vă dați seama! Deși primul meu gând a fost că or să mă umfle și or să mă arunce din turn, m-am așezat cumințel între ei și i-am întrebat pe un ton cordial: „Bă... ce mai zic ăștia?” Băieții s-au liniștit și am ascultat împreună buletinul informativ. Era vorba despre războiul din Coreea. După trei zile, pe când mă plimbam prin curtea liceului, unul dintre cei doi elevi a venit la mine, m-a bătut pe spate și mi-a spus: „Bă, ești un tip în regulă! Te-am filat tot timpul și am văzut că nu ai fost la nimeni ca să ne torni”. Țin minte că am izbucnit amândoi în râs. S-au scurs anii și printr-o mare șansă, în loc să ajung la Școala de ofițeri politici de la Inău, așa cum decisese chiar tovarășul Nicolae Ceaușescu, bată-l vina, am putut să dau examen la Academia Tehnică Militară.
Răzvan Gheorghe: Cum așa? L-ați întâlnit pe Ceaușescu, la începutul anilor '50?
Cristian Dumitrescu: Da! Din păcate, am avut și „plăcerea” aceasta, deși, trebuie s-o recunosc, a fost nostimă întreaga tărășenie care a rezultat din întâlnirea noastră. Cum s-a întâmplat? Păi, la Liceul Militar formaserăm un lot de șapte elevi, care proveneam din serii diferite. Intenția noastră era să facem două clase într-un singur an, dar comandantul ne tot respingea cererile pe motiv că îi dăm peste cap planificarea promoțiilor. Tot în acea perioadă ne-am trezit că însuși tovarășul Nicolae Ceaușescu (n. n. – la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu fusese numit ministru adjunct al Ministerului Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei) efectuează o inspecție la Liceul Militar. După ce m-am consfătuit cu ceilalți colegi am cerut comandantului de companie să îmi permită să ies la raport, în fața lui Ceaușescu, pentru a-i expune doleanțele noastre. Într-un târziu, comandantul mi-a dat undă verde, deși m-a bodogănit minute-n șir și m-a catalogat drept „nebun”. La momentul cuvenit, m-am pieptănat cu atenție, m-am primenit în uniforma de oraș și m-am înfățișat în biroul comandantului. Acolo se afla și viitorul dictator al României.
„Dorea să ne transforme în ofițeri politici”
M-am prezentat soldățește și i-am raportat că noi, elevii, știam că țara avea nevoie cât mai rapid de ofițeri. L-am încredinţat că suntem pregătiți pentru a ocupa acest grad, motiv pentru care i-am solicitat aprobare să facem două clase într-un an. Nicolae Ceaușescu m-a scrutat din priviri și l-a întrebat pe comandant: „Ce note are?” Deoarece acumulasem calificative bune, fapt probat prin răsfoirea catalogul adus degrabă în birou, tovarășul mi-a scris un mare „DA” pe raport. Când l-am anunțat că mai sunt șase elevi în situația mea, Ceaușescu a roșit un pic, vizibil agasat, și mi-a ordonat, pe un ton aproape răstit: „Adu rapoartele!” Le-a acceptat pe toate, numai că, din nefericire, viitorul fiu al poporului ne-a fixat și o destinație dorită doar de el, pe care noi, tineri militari care visam cu ochii larg deschiși să ajungem aviatori, o uram din adâncul sufletelor: Școala de ofițeri politici de la Inău! Noi voiam să zburăm printre nori, iar Ceaușescu ne expedia printre lichelele care promovau marxism-leninismul, ideologie pe care am respins-o constant, întreaga mea viață! Așadar, căzuserăm din lac în puț...
Răzvan Gheorghe: Și... ați reușit să-l fentați pe Ceauşescu?
Cristian Dumitrescu: Da, dar ne-a fost foarte greu... Când am ieșit din biroul ăla eram atât de cătrănit de parcă mă duceam la înmormântare și urma să mi se cânte prohodul. Ceilalți colegi au început să mă ocărască; nimeni nu voia să se ducă la Inău. Ne îngrozea ideea de a ajunge ofițeri politici. Așa că în permisia de vară am luat cu asalt Ministerul Apărării Naționale – eram disperați și încercam să ne rezolvăm cumva problema. Din păcate nimeni nu ne asculta. Cei de acolo ne scoteau pe ușă, iar noi intram pe fereastră. Într-o bună zi, când așteptam pe coridoare, m-a luat la ochi un colonel basarabean adus de comuniști pe post de consilier sovietic. Vorbea fluent româna. M-a întrebat de ce sunt supărat, iar eu i-am explicat că îmi doresc să ajung „liocic” (n. n. – aviator, în limba rusă) și nu „politruc”. Spre uimirea mea, colonelul m-a băgat într-un birou și, din moment ce piloții trebuiau să cunoască matematică, mă trezesc că îmi pune în față o foaie și un creion și-mi dă un examen rapid, cu niște exerciții de algebră pe care le-am rezolvat destul de repede. Între timp, el se plimba fălos prin încăpere și ridica în slăvi, cu patos, „demnitatea” pe care eu mă străduiam să o arunc la coșul de gunoi: „Cea mai înălțătoare meserie din lume este aceea de ofițer politic! Lucrezi cu sufletele oamenilor, măi băiatule... De aici, întreaga frumusețe...”
Un consilier sovietic cu simțul umorului...
Într-un final, când i-am demonstrat că știu cu ce se mănâncă aritmetica, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus, emotiv, cu o jumătate de gură: „Aveți dreptate, domnu' colonel, numai că, din păcate, eu nu pot face asta. Mă confrunt cu o mare problemă: sunt foarte bâlbâit din naștere. Mă descurc, așa, într-un dialog cu un singur interlocutor, dar, în fața unei adunări, mă pierd, mi se încleștează fălcile și nu mai pot spune niciun cuvânt. Nici măcar unul..." Consilierul sovietic m-a privit în ochi, mi-a zâmbit complice și m-a întrebat: „Şi prietenii tăi sunt bâlbâiți, la fel ca tine?” „Da, să trăiți!”, i-am răspuns, răspicat, moment în care am izbucnit amândoi într-un râs gălăgios. Până la urmă a pus mâna pe telefon, a vorbit cu cei de la Direcția Superioară Politică a Armatei și, în doar o oră, ne-au fost eliberate toate actele necesare. Așa am scăpat de repartiția lui Nicolae Ceaușescu, care voia să ne preschimbe în „cărămizi” ale partidului unic. Pe acel colonel basarabean care a demonstrat că, uneori, până și consilierii sovietici aveau simțul umorului, nu l-am mai văzut niciodată.
Răzvan Gheorghe: Ce cale ați urmat după aceea?
Cristian Dumitrescu: Pe baza acelor acte am dat examen și am intrat la Academia Militară, unde am fost absorbit, din start, de aceeași atmosferă pregnant anticomunistă pe care o cunoșteam de la Liceul Militar. Comandantul facultății își definitivase studiile în Franța și era un pilot de aviație experimentat. Ce mai, acolo era lumea noastră, a militarilor... Dintr-un număr de 27 de studenți am ajuns doar șapte în anul IV. Din moment ce printre noi nu se afla niciun activist, responsabilii politici au început să ne piseze cu solicitările lor aberante. Voiau să ne întocmim adeziunile de membri de partid. Bineînțeles că i-am refuzat în mod constant, pe motiv că „nu suntem pregătiți încă”. Și, ce credeți că le-a dat prin gând nemernicilor ălora, sătui să ne tot înghită pretextele cusute cu ață albă? Ne-au anunțat că ne vor ajuta ei! Adică se vor ocupa personal de pregătirea noastră – și asta de trei ori pe săptămână, în cadrul unor ședințe de două ore, în care intenționau să ne învețe principiile marxism-leninismului și să ne explice în ce constau atribuțiile ce ne reveneau, ca viitori tovarăși ai partidului.
„Mi-am fabricat un dosar de indisciplină ca să nu ajung membru de partid”
În disperare de cauză, pentru a scăpa de această nouă tâmpenie de proporții, am fost nevoit să recurg la un gest extrem: m-am înşurubat într-o bodegă mizerabilă din Pantelimon, de unde am telefonat la garnizoană și m-am autodenunțat, spunând că acolo se află un ofițer beat criță. După mine a venit chiar comandantul Facultății, Mișu Călinescu, un om sufletist, pedant și rârâit, care m-a întrebat cu tristețe: „Bine, dragă, se poate să frecventezi bombe de-astea ordinare?!” M-am scuzat, spășit, susținând că am fost acolo doar pentru a da un telefon, dar, chiar a doua zi, când m-au umflat din nou, din aceeași speluncă, am fost nevoit să-i mărturisesc purul adevăr: „Fac asta în mod intenționat pentru că vor să mă oblige să mă înscriu în Partidul Comunist. Doar un dosar de indisciplină mă mai poate salva de cazna asta!”. În momentul în care mi-a auzit motivația, comandantul și-a căscat ochii și a exclamat: „Ce, dragă?! Ăștia au înnebunit cu partidul lor! Lasă că te ajut eu!” Mulțumită lui nea' Mișu Călinescu, un om excepțional, de o înaltă conduită morală, care s-a milostivit de mine și mi-a „fabricat” un frumos dosar de indisciplină, am scăpat de insistențele comuniștilor. Aceasta era atmosfera din Academia Militară, în acei ani tulburi.
Răzvan Gheorghe: Cu un așa comportament subversiv, bănuiesc că nu v-a fost deloc greu să intrați în vizorul Securității... Cum s-a întâmplat?
Cristian Dumitrescu: Corect. Problemele nu au întârziat să apară... În anul IV aveam un asistent, locotenent-inginerul Mihai Niță, care ne preda un curs despre rachete. Deoarece securiștii descoperiseră că prin '44 tatăl lui avusese niște legături cu nemții, îl trecuseră degrabă în rezervă urmând să fie exclus și din învățământul militar, la sfârșitul aceluiași an universitar. Era atât de trist și de amărât încât ajunsese o umbră. Noi îi aduceam felul doi de la popotă, ca să aibă ce să mănânce. În acea perioadă, prin '55-'56, noi, studenții din grupă, eram angrenați într-o largă organizație subversivă condusă de fostul nostru profesor de Fizică de la Liceul Militar. După ce ne-am împrietenit și l-am primit în anturajul nostru, Mihai Niță a fost cooptat în conducerea acestei grupări din care făceau parte mulți tineri militari, dar și civili.
Răzvan Gheorghe: Care erau obiectivele organizației?
Cristian Dumitrescu: Țin minte că atunci când a fost chestionat despre țările aflate în dosul Cortinei de fier, Hrușciov a răspuns cu nonșalanță că acolo e liniște și pace. Când am auzit această cugetare bolșevică, ne-am hotărât să facem zgomot, mult zgomot. Concret, planul nostru era să aruncăm o petardă chiar în curtea Ambasadei sovietice, eveniment pe care urma să-l anunțăm cu tam-tam, în același timp, prin intermediul unor manifeste împrăștiate la Universitate. Am confecționat cu greu niște „grenade”, pe care le-am testat în pădurea Băneasa, dar din pricina lipsei de materiale nu am fost foarte mulțumiți de rezultatele muncii noastre. Totuşi ne-am continuat experimentele pirotehnice, întrucât realizarea acestei petarde reprezenta cireașa de pe tortul proiectului nostru.
Turnătoria lui Mihai Niță
Ce credeți că a făcut domnul Mihai Niță, „camaradul” căruia noi îi aduceam mâncare de la popotă? Nenorocitul s-a dus la Securitate și ne-a turnat pe toți! Vă mărturisesc că acesta a fost singurul lucru la care nu ne-am așteptat... că o să ne dea cineva în primire. În schimb, ne gândiserăm că, dacă lucrurile ne scăpau de sub control, trag ei, tragem și noi... Dumnezeu cu mila... Doar că am fost vânduți de o canalie care urmărea să își scape pielea și să ajungă, din nou, în învățământul militar. Fiindcă nu ne așteptam la o arestare, reușiserăm să finalizăm niște manifeste. Unul era făcut de mine: un desen ce reprezenta un rus slăbănog, în uniformă, deasupra căruia scria, cu majuscule: „Ivan, în drum spre România”. Când întorceai foaia vedeai un alt rusnac, îmbuibat și buhăit, deasupra căruia consemnasem: „Ivan, în RPR". Deoarece era în conducerea organizației noastre, Mihai Niță știa de existența acestor manifeste...
Răzvan Gheorghe: Cum ați fost arestat?
Cristian Dumitrescu: Într-o zi, când m-am întors de la o aplicație, Niță m-a trimis la o adresă necunoscută, pretextând că trebuie să primesc niște directive de acolo. Norocul meu a fost că eram stricat la stomac și nu m-am putut duce la locația cu pricina, așa că l-am încredințat că mă voi ocupa de această problemă a doua zi, la primele ore. Pe atunci nu aveam cum să știu că, de fapt, Mihai Niță mă trimitea la o casă conspirativă, direct în ghiarele securiștilor care plănuiseră să ne aresteze pe rând, pentru ca ceilalți să nu prindă de veste și să fie săltați ca din oală, atunci când interesele anchetei o cereau. Pe 5 octombrie 1956, fiind informați că mă aflam la domiciliu, locuiam pe Șerban Vodă, agenții au dat buzna în zori, la primele sclipiri ale soarelui. M-au luat la întrebări, voiau să afle dacă dețineam arme de foc. Am tăgăduit în permanență, dar le-am arătat, totuși, o grenadă de antrenament, pe care o aveam azvârlită pe un raft. În momentul în care au văzut-o, securiștii au amuțit. Erau înghețați de o spaimă absolută. Idioții credeau că urma să-i arunc în aer! Sesizând confuzia, i-am liniștit cât de repede am putut: „Stați, bă, fără griji... E doar o simplă grenadă de exercițiu, ce mama dracu'?!” Agenții m-au înjurat și mi-au tras scatoalce după ceafă, apoi m-au transportat în beciurile Securității de pe Calea Rahovei.
„Joacă, bă, fir-ar ei ai dracu'!”
Acolo au început anchetele. Am primit niște bătăi cumplite în urma cărora mi-am pierdut și câțiva dinți... însă îmi amintesc și o tărășenie amuzantă. Eram doi în celulă și ne jucam șah, fără figurine, anunțând doar poziția în care era „mutată” piesa. Auzind discuțiile, un caraliu a dat năvală peste noi, holbat, și a început să caute tabla de șah, pe care era convins că o dosiserăm într-o ascunzătoare secretă. Fiindcă nu a găsit nimic compromițător, prostovanul acela ne-a dus în fața unui comandant securist, care ne-a pus să ne jucăm acolo, în biroul lui, ca să vadă că o putem face și fără piese. Când și-a dat seama că ne descurcam de minune, și-a tras o palmă peste frunte și a exclamat, indignat la culme: „Joacă, bă, fir-ar ei ai dracu'!”
Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat procesul?
Cristian Dumitrescu: Organizația noastră a fost judecată în patru loturi succesive, iar eu am făcut parte chiar din primul. Per-total, eram nu mai puțin de 60 de arestați, dintre care mulți îmi erau total necunoscuți. Fiind repartizat alături de capii grupării, am fost condamnat la moarte. Mă încadram la prevederile legii 199 – crimă de uneltire împotriva securității interne și externe a statului. Vă mărturisesc că la început mi-a fost foarte frică, mă clătinam... Dom'le, e groaznic să te gândești cum va fi în dimineața aia blestemată, când or să te scoată în fața plutonului de execuție, doar într-o cămașă lălâie, și o să auzi acea comandă fatidică: „Drept înainte, la piept, asupra dușmanului poporului foc!” Și mai trăiam o spaimă îngrozitoare: ca nu cumva, în urma numeroaselor bătăi și intimidări din timpul anchetelor, să scap vreun „porumbel” și să nenorocesc pe cineva...
Moartea fricii
Numai că Dumnezeu m-a întărit și a fost mereu aproape de mine. Dovada? Vă rog să mă credeți că, dintr-odată, pe când zăceam deznădăjduit în acea temniță a pierzaniei, în colțul celulei a apărut, luminoasă, o icoană veche a Maicii Domnului, pe care o pictase bunica mea. Priveam cu ochii holbați la pruncul care îmi surâdea, tihnit, din brațele Fecioarei... Din clipa în care am văzut acea icoană binecuvântată, în preajma căreia am crescut, în anii fericiți ai copilăriei, nu mi-a mai fost frică de nimic! Mi-a trecut, ca prin minune, întreaga spaimă și apăsare, de parcă m-ar fi mângâiat o mână invizibilă. Drept urmare, la judecată – dat fiind gravitatea acuzațiilor care ne-au fost puse în cârcă, procesul lotului meu s-a desfășurat în ședință secretă –, când am fost întrebat care este ultimul meu cuvânt, am dat un răspuns sincer, dar cât se poate de sfidător: „Îmi pare rău, dar am crezut că o să se termine altfel!” Nu mă mai temeam de nimeni și de nimic, dom'le... doar văzusem icoana bunicii mele!
14 ani de temniță grea și muncă silnică
Apoi, deși eu nu am făcut o astfel de solicitare, procurorii mi-au schimbat încadrarea și, în locul condamnării la moarte, am fost acuzat doar de uneltire împotriva securității interne, în conformitate cu articolul 209, partea a III-a. Aceast gest de clemență a fost motivat de faptul că nu am mai apucat să îmi duc planul până la capăt și să arunc o grenadă adevărată în ograda Ambasadei Rusiei din București, astfel încât Hrușciov să audă bubuitura, chiar și de la Kremlin. Una peste alta, verdictul final a fost de 14 ani de temniță grea și muncă silnică. După câteva luni petrecute în arest, securiștii m-au adus din nou la tribunal, dar, de data aceasta, pentru a fi martor în procesul foșilor mei colegi de la Academia Militară, care făceau parte din al doilea lot al grupării noastre. Speța lor se judeca în ședință publică. Am reușit să comunic cu prietenii mei încă din dubă, prin ciocănituri în ritm de Morse, așa că am izbutit să punem la punct, în mare, atât declarațiile mele, cât și răspunsurile lor. Până să intru în sala destinată procesului – fiindcă voiau să mă facă să îmi acuz foștii camarazi –, securiștii s-au purtat cu mine de-a dreptul îngerește - chiar m-au întrebat dacă nu aș dori să mănânc ceva. La rândul meu, le-am refuzat, pe rând, toate dovezile de prietenie veninoasă. Fățărnicia lor îmi provoca o scârbă imensă. Până la urmă, mi-am început depozițiile. Procedura era următoarea: camarazii mei mă întrebau, iar eu dădeam diverse răspunsuri, pe care le stabiliserăm împreună, încă din dubă. După câteva astfel de „pase”, a intervenit judecătorul, care m-a chestionat referitor la manifestul meu, cel cu rusul buhăit.
Divulgarea unui turnător
Aflându-mă în plină ședință publică, în văzut tuturor, m-am gândit că acela era momentul potrivit să dau cu bâta în baltă și să mă răzbun pe cel care ne-a turnat. Așa că am răspuns, cu dezinvoltură: „Păi, nu v-a povestit tovarășul Mihai Niță?! Doar v-a informat pe îndelete...” În clipa aceea, securiștii și procurorii au fost cuprinși de vânzoleală. La rândul său, judecătorul căuta prin dosare, dar nu izbutea să dea de niciun Mihai Niță – turnătorii nu erau menționați în înscrisuri, tocmai pentru a rămâne niște unelte anonime de care Securitatea se putea servi în continuare. Așa că m-am folosit de prilej pentru a-l lămuri și am precizat că, de fapt, Mihai Niță este persoana care ne-a denunțat. Când am ieșit de la proces, securiștii erau atât de furioși încât am crezut că or să mă omoare acolo, pe coridoarele tribunalului.
„Comunismul dădea pe-afară de brute"
M-au bruscat tot drumul, până la arest, iar după ce m-au azvârlit în celulă, unul dintre ei, un umflat scârbos, m-a amenințat aproape urlând: „Las' că o să vezi tu pe dracu', banditule! Mâine dimineață o să-ți trag o bătaie atât de gravă, încât n-o să mai poți sta în două picioare!” Toată noaptea n-am reușit să pun geană pe geană, gândidu-mă la promisiunea acelui vlăjgan cuprins de zel, care dorea să îmi rupă oasele. Numai că, slavă Domnului, aveam să scap și din încercarea aceasta... Pe la ora 6 dimineața au venit niște caralii care ne-au băgat într-o dubă, la grămadă, și ne-au transportat la penitenciarul Jilava, acolo unde trebuia să îmi încep îndelungații ani de zeghe. Deși mă îndreptam spre o locație sinistră, despre care circulau zvonuri îngrozitoare, am zâmbit cu plăcere la gândul că securistul ăla tâmpit m-a scăpat printre gheare și că nu va mai avea plăcerea să mă caftească. Desigur, au făcut-o mulți alții în locul lui. Comunismul dădea pe-afară de brute.
Răzvan Gheorghe: Ați petrecut aproape șapte ani în cămașa de zeghe... Care au fost cele mai intense momente ale detenției?
Cristian Dumitrescu: Am pătimit multe nenorociri în această perioadă îndelungată. Pentru a face notă discordantă vă voi povesti și niște episoade cu haz care s-au împletit cu desele momente de cumpănă și suferință. De pildă, prin 1962, la Grind (n. m. - o subsecție a lagărului Periprava), era comandant un ofițer MFA, care, neavând bacalaureatul, nu putea activa în armata propriu-zisă. Torționarii obișnuiau să ne scoată la prașilă de la șase dimineața până la șase seara și această corvoadă ne sleia de puteri. Din start, fiindcă nu reușeam să deosebesc porumbul de buruiană, am ras tot ce am găsit în cale. Bătăile pe care ni le administrau torţionarii erau cumplite. Am fost izbit deseori cu pulanul, la nimereală. Pe de altă parte, aveam mâinile și picioarele umflate, abia dacă mai reușeam să mă târăsc până la poarta coloniei. Într-o seară, sătul de tot și de toate, m-am hotărât să refuz să mai ies la muncă a doua zi de dimineață. Până la urmă, ce îmi mai puteau face nenorociții? Îmi trăgeau o cafteală zdravănă, pe care o mai primisem, cu vârf și îndesat, în repetate rânduri, mă puneau în lanțuri și mă băgau la izolare. Deși condițiile de la izolare erau înfiorătoare, măcar nu mai mă scotea nimeni la prașilă. Puteam să mă reculeg și să îmi ling rănile în liniște.
Povestea unui strungar închipuit
Numai că în aceeași seara comandantul fără bacalaureat ne-a strâns în fața barăcilor și ne-a anunțat că are nevoie de un strungar priceput. Vă mărturisesc că exact în acel moment m-a străfulgerat o idee năstrușnică, așa că am ridicat două degete și l-am mințit în gura mare că sunt strungar și că am lucrat ani de zile în domeniu. De ce am făcut-o? M-am gândit că dacă refuz să ies la muncile câmpului o să fiu cotonogit și pus în lanțuri, încă de la ora șase dimineața, dar, spunând o astfel de minciună, până se prind tâmpiții ăștia că eu nu sunt strungar, se face zece-unsprezece... mai amân bătaia. Păi... până la ora aia, puteau veni și americanii, nu?! Căpitanul mi-a cercetat cu suspiciune mâinile, fiindcă văzuse la dosar că urmasem cursurile Academiei Militare, dar eu l-am încredințat în repetate rânduri că înainte de a mă porni pe calea cătăniei am fost doar un biet țăran care muncea prin atelierele patriei. Vă dați seama că, în realitate, eu nu văzusem un strung în toată viața mea! Eram conștient că minciuna are picioare scurte și că, până la urmă, o să încasez o bătaie soară cu moartea. Singura miza era ca aceasta să aibă loc cât mai târziu. A doua zi, pe la 10.30, aud că un caraliu striga prin lagăr: „Strungaruuuuu... să vină strungaruuuuu!” M-a dus în biroul comandantului care m-a întrebat: „Bă, am uitat să te întreb, ce fel de strungar ești tu: în lemn, sau în fier?” Răspunsul mi-a ieșit pe gură cu iuțeală, fără să mă gândesc prea mult: „În ambele... Să trăiți!” Apoi mi-a zis că va trebui să realizez mai multe jocuri de șah pentru un „club” destinat deținuților – în fapt, era vorba despre o amărâtă de baracă. Când l-am încredințat că la viața mea am confecționat ”multe șahuri frumoase”, mi-a dezvăluit că, totuși, aveam „o mare problemă”: „Nu dispunem de un strung. Va trebui să construiești tu unul”.
Fierarul Ion, instigatorul țăranilor
Dacă la începutul frazei răsuflasem ușurat, când am auzit că eu trebuia să construiesc utilajul au început să-mi tremure genunchii. Cum dracu' să construiesc eu un strung funcțional, când nici măcar nu știam cum arată unul?! Până la urmă m-a trimis să caut material la atelierul lagărului, unde l-am cunoscut pe fierarul Ion, fost sergent. Era în pușcărie pentru că la colectivizare stârnise un sat întreg, instigându-i pe țărani să-i răstoarne pe comuniști în șanț, cu mașini cu tot, ceea ce s-a și întâmplat. Coleg cu Ion mai era un tip de treabă, tâmplar priceput. Pus în fața inevitabilului am fost nevoit să le mărturisesc că, de fapt, eu sunt militar, că am fost în secția de bombardament și rachete, așa că nu știam absolut nimic despre strungărie. La început ne-am amuzat copios de situație, deși, bănuind ce mă așteapta în curând, râdeam cu un ochi și plângeam cu celălalt... Din fericire, cei doi s-au oferit să mă ajute și am plecat prin lagăr, în căutare de materie primă.
„Io știam că ăștia de la București e băieți deștepți...”
I-am solicitat sfatul și unui sergent din lagăr, care obișnuia să doarmă cu chipiul tras pe ochi, tolănit pe niște cutii de lemn. Răspunsul lui a fost cât se poate de direct: „Mă, io știam că ăștia de la București e băieți deștepți... Păi, bă, banditule, io sunt Uzinele Reșița? Curge fieru' din mine?!” Până la urmă, auzind că e vorba de un ordin al comandantului, nătărăul a revenit la sentimente mai bune și ne-a îndrumat spre un maldăr de paturi ruginite azvârlite într-o curte, nu înainte de a ne avertiza, „prietenos”: „Luați de acolo, bă, ăștia, da' aveți grijă... Dacă vă prinde majoru' Pandele, vă ia dracu' pă toţi, să știți de la mine!” Într-un final am găsit o tocilă de picior și cu ajutorul fierarului Ion am făcut din ea un strunguleț. Tâmplarul m-a învățat cum să tai lemnul, dar tot aveam nevoie de o practică îndelungată ca să realizez un joc de șah. Or, comandantul se aștepta să-mi iasă din prima, fără nici cea mai mică bătaie de cap. Ca să câștig timp, i-am convins pe caralii să mă lase să lucrez în cursul nopții, pe motiv că puteam conecta strungul la motorul uzinei din lagăr. Deși am muncit din greu, cum n-o mai făcusem vreodată, până la ivirea zorilor nu am reușit să finalizez decât patru pioni strâmbi și amărâți, de dimensiuni diferite, pe care nici măcar nu-i finisasem cum trebuie. Ăia de la uzină se speriaseră și îmi tot spuneau: „O să fie vai de capu' tău, nebunule! Să vezi ce cafteală îți trag ăștia acum...”
Patru pioni strâmbi
Vă dați seama că, venit în inspecție, comandantul s-a luat cu mâinile de cap: „Ce sunt ăștia mă, băiatule? Eu ți-am zis să-mi faci jocuri de șah și tu îmi dai patru pioni care nici măcar nu seamănă între ei?” În disperare de cauză, am recurs la ultima soluție din tolbă: „Domnu' comandant, am construit doar patru, așa, ca de început, ca să alegeți dumneavoastră modelul care vă place!” În clipa aceea, auzindu-mi răspunsul, până și el a izbucnit în hohote de râs. Era cât se poate de clar că-l mințisem cu bună știință și că eu nu mai avusesem niciodată o cât de mică legătură cu vreun strung. Din fericire, l-am prins într-o zi bună. În locul scatoalcelor și a izolării la care mă așteptam, m-a pus să pătrund, în mod „temeinic”, tainele strungăriei, ceea ce am și făcut. În scurt timp ajunsesem să confecționez un șah întreg în doar patru ore; mă mișcam asemeni unui muncitor calificat cu experiență. După câteva luni, cu ajutorul unui pocăit care se pricepea să realizeze tipare, am făcut un șah de mari dimensiuni, cu figurine minuțios lucrate, care reprezentau turci și moldoveni. Ce mai, era slendid! Când l-a văzut, comandantul l-a luat la București și l-a făcut cadou unui personaj cu grad înalt. Și pentru că mă descurcam de minune în „câmpul muncii”, tot el mi-a propus să fiu șeful clubului deținuților, însă mi-a pus o singură condiție: să fac niște sloganuri propagandistice pe care să le agăț prin incintă. L-am refuzat la modul categoric: „Domnu' comandant, dacă eram genul care să facă lozinci, eram afară acum, în libertate... Nu le fac!” Așa că m-a plasat într-un atelieraș, împreună cu acel pocăit, unde m-am ocupat de prelucrarea lemnului.
Planul unei evadări
Tot pe când eram încarcerat la Grind, ne-am strâns mai mulți militari, printre care și un ofițer de grăniceri, și ne-am hotărât să evadăm. Deși șansele noastre de reușită erau infime: plănuiserăm să plecăm din Deltă și să ajungem tocmai în Turcia! Ofițerul de grăniceri ne-a învățat să ne ungem tălpile cu gaz, ca să nu ne poată adulmeca dulăii, și ne-a sfătuit să strângem cât zahăr putem pentru că, odată cu apa, din organism dispare și glicogenul (n. n. - polizaharidă având o structură asemănătoare cu amidonul, care se găsește mai ales în ficat și în mușchi). Fără el, picioarele se blochează. Cu chiu, cu vai, am reușit să punem de-o parte o grămăjoară de zahăr. Planul nostru era destul de complex, părea desprins din romanele de aventuri. Urma să fugim din lagăr și să ne îngropăm într-un mal mai ferit, ca niște morți vii, până când gardienii vor semnala evadarea și vor porni în urmărirea noastră. Abia după aceea, la adăpostul întunericului, intenționam să ieșim din pământ și să ne deplasăm într-o direcție diametral opusă, pentru a câștiga cât mai mult timp. Era pe la sfârșitul lui noiembrie și așteptam să se mai lungească noaptea. Ne hotărâserăm să evadăm peste doar câteva zile, numai că s-a iscat un scandal în lagăr, conflict la care am luat și eu parte, iar paznicii m-au pus în lanțuri și m-au mutat disciplinar la Gherla.
Răzvan Gheorghe: Înțeleg că ați trecut și pe la Salcia. Ce vă amintiţi din acea perioadă?
Cristian Dumitrescu: Perioada petrecută în lagărul de exterminare de la Salcia a fost cumplită. Norma zilnică era de 3,200 metri cubi de pământ săpat, încărcat în roabă și cărat în zare, până pe creasta jilavă a digului. Asta însemna cam vreo 60 de roabe! Norma era stabilită de așa natură încât să ne fie imposibil s-o realizăm. Țin minte că în brigada din care făceam parte erau doar doi deținuți care se mai puteau ține pe picioare, ceilalți se târau... Când se termina ziua de muncă, gardienii ne puneau în brațe câte patru cărămizi, pe care trebuia să le ducem așa, degeaba, până la bac. De acolo, caralii ne dădeau câte un bolovan, pe care eram forțați să-l cărăm până la poarta lagărului. Ajunși la gardul de sârmă ghimpată, toți cei care nu își împliniseră norma (adică, majoritatea deţinuţilor) încasau o bătaie zdravănă fiind izbiți cu pulanele. Vă dați seama că ne cafteau pe toți, pe rând și la grămadă.
„O perioadă, șmecheria a învins prostia”
Până la urmă am recurs la o șmecherie: am învățat să falsificăm măsurătorile și am „aranjat” chiar și gropile intelectualilor, care, până atunci, erau cotonogiți zilnic. Așa că, dintr-odată, măgăreața căzuse pe brigăzile de muncitori și țărani, care au început să se prezinte la sapă cu ochii învinețiți şi buzele sparte. Cât despre gardieni, ei erau într-atât de tâmpiți, încât nici măcar nu își dădeau seama că digul ăla nenorocit nu mai creștea deloc în înălțime. Ei se minunau că intelectualii dau la lopată mai abitir ca muncitorii! S-au prins până la urmă, mai târziu, când s-au trezit pe cap cu ăia de la Ministerul Apelor, care veniseră să recepționeze digul, iar lucrarea era departe de a fi finalizată. Când a izbucnit scandalul de la Salcia, eu eram deja la Jilava, fiindcă fusesem transferat disciplinar, pe motiv că îi trăsesem unuia o lopată în cap. Destinatarul a fost un neghiob, nu știu cum de ajunsese acolo, care mi-a spus, cu mândrie proletară, că el muncea pentru patrie – torționarii îl păcăliseră că, dacă dă tot ce poate, va primi mâncare mai multă și va fi eliberat mai repede.
"I-am tras o lopată peste frunte..."
Așa că n-am mai pierdut timpul cu explicațiile și i-am zis-o din prima: „Tu-ți patria mă-tii!” și i-am tras o lopată sănătoasă peste frunte, care l-a aruncat cât colo. Din pricina asta gardienii mi-au administrat o bătaie soră cu moartea, m-au pus în lanțuri și m-au transferat disciplinar. Țin minte că odată ajuns la Jilava, locotenentul Ștefan – șeful arestului – m-a întrebat ironic: „Ce dracu' te-au mai înfășurat ăștia în lanțuri, bă, când tu nu poți să mergi nici în pielea goală?”. Spunea adevărul: aveam enterită din pricina „tratamentului” cu apă jegoasă din Dunăre. Menționez că la Salcia se folosea un singur remediu împotriva acestei maladii: ceaiul de mentă. Medicamente nu existau.
Răzvan Gheorghe: Ați trecut de două ori prin Gherla. Pe cine ați întâlnit acolo?
Cristian Dumitrescu: O figură aparte era cea a generalului Marin Anton, un militar de o moralitate desăvârșită care merită să fie trecut în rândul eroilor naționali. Tot acolo l-am cunoscut și pe locotenentul Mihail Țanțu, care fusese în timpul războiului comandantul grupului de parașutiști diversioniști. El obişnuia să ne țină niște prelegeri extraordinare care ne ridicau moralul și ne ajutau să mergem mai departe. Ședeam cu toții fermecați când îl auzeam... La Gherla am mai cunoscut un tip foarte interesant, un evreu bătrân pe nume Weiner. Fiindcă eram nou venit în cameră am trecut pe la toți deținuții, i-am salutat și am făcut cunoștință. Așa am vorbit pentru prima oară cu Weiner, care, aveam s-o aflu mai târziu, era evitat de ceilalți colegi de suferință. Când m-am prezentat, îmi amintesc că bătrânul s-a luminat la față. Sărmanul nu prea avea cu cine să vorbească. De fapt, cine era Weiner? El fusese colaboratorul lui Vladimir Ilici Lenin, la Geneva, și elev al filosofului Henri Bergson, la Paris. Era o enciclopedie ambulantă şi vorbea fluent o puzderie de limbi străine, fapt care m-a lăsat cu gura căscată. Când l-am întrebat dacă în opera „Don Carlos” pot fi identificate anumite simboluri masonice el a început să râdă cu poftă și m-a întrebat în ce limbă vreau să îmi vorbească despre compozițiile lui Giuseppe Verdi...
Peripețiile marxist-leninistului Weiner
Din vorbă-n vorbă, mi-a relatat aventurile pe care le-a avut, atât în timpul războiului, cât și după aceea, în România. Când au intrat nemții în Austria, Weiner s-a refugiat în țară, dar, până la urmă, a ajuns în lagărul de la Târgu Jiu. Pe vremea aceea, când comuniștii nu veniseră încă la putere, regimul din închisori era mult mai blând. La Târgu Jiu erau trei categorii de deținuți: unii care stăteau singuri în cameră și li se aducea mâncare de la restaurant, alții care locuiau în grup, dar beneficiau din plin de hrană – în ambele cazuri exista o persoană specializată care le făcea curat în dormitoare – și, ultimul nivel, cel al sărmanului Weiner, care era nevoit să stea la grămadă, să rabde de foame și să dea cu mătura prin celule. Ăsta mai zic și eu ghinion ”tovărășesc”, domnule! Dar, să vedeți tărășenie... După 23 august 1944, odată cu schimbarea de macaz, bolșevicii l-au luat în brațe pe Weiner, l-au eliberat degrabă din temniță și l-au numit șef la Confederația Generală a Muncii.
Răzbunarea lui Dej
Numai că, după un timp, Weiner – care era comunist convins, dom'le – și-a dat seama că acestă instituție nu prea apăra interesele muncitorilor, așa că s-a înfățișat la Comitetul Central, chiar în fața lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, căruia i-a spus verde-n față că trebuie să ia niște măsuri urgente pentru a respecta, în literă și spirit, preceptele marxism-leninismului. Fiindcă a fost impertinent și a amenințat că va expedia o plângere oficială, în atenția Confederației Internaționale a Muncii, dictatorul a dat directiva să fie umflat și azvârlit din nou în pușcărie. I-au dat drumul abia în '53, după moartea lui Stalin, dar, fiindcă a ținut-o langa și a criticat cu vehemenţă „trădarea principiilor marxiste”, comuniștii au pus gheara pe el și l-au azvârlit, pentru a treia oară, în închisoare. Doar că, de această dată, Weiner a fost nevoit să treacă prin același regim odios de exterminare, la care eram supuși și noi, condamnații anticomuniști. Din pricina trecutului său roșu bătrânul evreu era evitat de ceilalți deținuți. Eu l-am cunoscut în timpul celei de-a treia încarcerări și nu știu ce s-a mai ales de el...
Răzvan Gheorghe: Cum ați fost eliberat?
Cristian Dumitrescu: În ultima parte a detenției m-au trimis la Gherla. Acolo, șef al fabricii în care munceau deținuții era un fost profesor inginer, de la Academia Militară, pe care îl cunoșteam bine. L-am rugat să mă ia și pe mine în lotul de la fabrică fiindcă nu voiam să mă mai întorc vreodată în lagăr, unde mâncarea era sub orice critică și nu aveam nici cea mai mică libertate de mișcare. Intenționam să mă ocup tot de prelucrarea lemnului. Zis și făcut. După ceva timp, am cerut să mi se aducă un strung, dar, în locul mașinăriei, m-am trezit cu un caraliu care mi-a ordonat să merg în dormitor și să îmi fac bagajele. Vă mărturisesc că eram disperat, fiind pe deplin convins că mă vor trimite din nou în lagăr, unde trebuia să îndur chinuri abominabile. Când am refuzat să-l urmez, gardianul m-a dus în fața comandantului, care m-a anunțat că voi fi eliberat, după aproape șapte ani de pușcărie. Fiindcă nu-l credeam – „Domnu' comandant, lăsați-mă cu astea, eu am fost mutat aici disciplinar, din decembrie, și nu am făcut nicio cerere de grațiere... cum să cred că îmi dați drumul acasă?” -, el mi-a pus pe masă biletul de eliberare, gata semnat, moment în care am exclamat, aproape fără să-mi dau seama: „Vă rog să mă credeți că nu mă așteptam la asta, domnu' comandant! Am muncit luni în șir aici, la dumneavoastră, și acu', în toiul iernii, mă dați afară!” Vă daţi seama că l-a buşit râsul.
„Am aprins o lumânare la Biserica Colțea”
În fine, pe 17 februarie 1963, am fost eliberat împreună cu mai mulți deținuți, după aproape șapte ani de temniță petrecuți la Jilava, Salcia, Grind (Periprava) și Gherla. Milițienii s-au oferit să ne conducă la gară, cu duba, însă noi am refuza cu toții și am luat-o de nebuni pe marginea drumului, minunându-ne de tot ce ne ieșea în cale. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la București a fost să intru în Biserica Colțea și să aprind o lumânare pe care am obținut-o în schimbul unui prosop nou – mi-l dăduseră caraliii, la plecare –, pe care l-am lăsat de pomană. M-am rugat bunului Dumnezeu și i-am mulțumit că m-a ajutat să scap cu zile din iadul temnițelor comuniste. Ajuns în fața casei părintești nu am avut curajul să intru din prima, ca să nu o tulbur prea tare pe mama – am și acum vraful de scrisori pe care sărmana mi le trimitea la închisoare, iar nenorociții îi răspundeau, sec, că îmi ispășesc pedeapsa de dușman al poporului. Așa că am coborât în beciul imobilului, unde obișnuia să locuiască ordonanța noastră, dar mama a simțit ceva și m-am trezit cu ea acolo, lângă mine. A plâns în hohote și s-a bucurat că mă are din nou aproape. Singurul regret pe care încă îl resimt nu este că am făcut șapte ani de pușcărie politică, nici pe departe, ci marea suferință pe care am cauzat-o părinților. Practic, le-am retezat viața...
Răzvan Gheorghe: Ce ați făcut după eliberare?
Cristian Dumitrescu: Eram absolvent, dar nu mai apucasem să îmi dau examenul de stat, așa că nu aveam titlul de inginer. Am trimis mai multe cereri de continuare a facultății, însă au fost respinse în mod constant cu ce mai mare lejeritate. Până la urmă, în lipsă de alternativă, m-am supărat și m-am angajat la Electronica, în Baicului, ca tehnician. Deși am făcut parte dintr-o echipă formată din trei angajați, după doar o lună, pentru că ceilalți nu descoperiseră încă rigla de calcul, am rămas de unul singur și efectuam eu toate socotelile și estimările. Am avut noroc de un șef isteț care m-a trimis maistru într-un atelier mare în care din 60 de muncitori erau doar trei bărbați. Vă dați seama ce război civil ieșea acolo, când se isca vreo gâlceavă între femeile acelea... Ca să le liniștesc, am interzis vorbitul în atelier. Desigur că mai plecam, din când în când, ca să le las să se descarce. Însă ele erau foarte mulțumite de mine, pentru că atunci când finalizam ștatele de plată le lăsam pe masă și puteau să vadă dacă și-au primit leafa în mod corespunzător; le-am organizat chiar și niște cursuri de calificare ca să le crească trepetele.
„Am refuzat constant să devin membru de partid”
Între timp autoritățile mi-au permis, în sfârșit, să îmi dau examenul de stat și, devenind inginer cu acte în regulă, m-am întors la uzină, pe post de adjunct al celei mai mari secții, care se ocupa de mecanică, strungărie, galvanizare și mase plastice. Șeful cel mare era un membru de partid, iar eu eram nevoit să îi fac toată treaba. Apoi am ocupat funcția de dispecer adjunct până pe la începutul anilor '70, când am fost numit tehnolog șef al uzinei Electronica. Țin minte că prin '72 aveam un salariu lunar de vreo 6-7000 de lei ceea ce, pe vremea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, reprezenta o sumă substanțială. În acea perioadă propaganda comunistă inventase un nou cânt de sirenă care putea fi rezumat astfel: „Nu contează ce ați fost, ci doar ceea ce știți să faceți pentru patrie!” În pofida acestui nou slogan imbecil, m-am trezit că mă vizitează la birou secretarul de partid al fabricii în compania căruia am avut următorul dialog: „Domnu' inginer, să trăiți! Am venit să vă înștiințez că suntem foarte mulțumiți de munca dumneavoastră! Totul merge foarte bine. Însă noi am vrea să vă propunem ceva... Nu ați vrea să aveți o calitate în plus?”/ „Adică... să fiu înalt cu părul creț?!”/ „Nu, domnu' inginer, noi vrem să deveniți membru de partid! Să vă reabilitați!” În momentul acela am văzut negru în fața ochilor și am răbufnit fără să mai țin cont de nimic: „Ce, mă... ați înnebunit? Ce să caut eu acolo, cu voi, să îmi lățesc fundul în ședințele de partid? Eu sunt inginer, bă, pricepeţi? Lăsați-mă în pace! Eu mă simt foarte bine în pielea mea, iar mama mă iubește așa cum sunt, nereabilitat!” Care credeți că au fost urmările? După doar două zile am fost retrogradat la stadiul de simplu inginer proiectant, cu un salariu de numai 1.800 de lei pe lună. Păi, vedeţi dacă nu mi-a plăcut reabilitarea?
Răzvan Gheorghe: Aveți formațiune de militar... După Revoluție, v-ați solicitat gradul înapoi?
Cristian Dumitrescu: Am fost întrebat dacă intenționez să fac o astfel de cerere, dar răspunsul meu a fost unul cât se poate de clar: „Atâta timp cât criminalului securist Nicolae Pleșiță i se organizează o înmormântare cu onoruri militare, cel mai mare grad pe care îl poate avea Armata Română este al meu: acela de soldat!”.
