Un scurt istoric al EXILULUI românesc din Franța. Despre DEMNITATE în vremuri de prigoană comunistă EXCLUSIV

După instaurarea regimului comunist în România, din perspectiva exilaților se poate discuta despre patru mari spații politice în care diaspora românească a avut nu doar posibilitatea, dar și sprijinul popoarelor gazdă în ceea ce a însemnat condamnarea regimului comunist de la București. Este vorba despre Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie și Germania.

Istoricul și profesorul universitar Ion Calafeteanu (pe care l-am consultat în cadrul  acestei relatări) susține că după SUA, care au constituit principalul centru politic al Exilului românesc, pe locul secund se află, în mod indubitabil, capitala Franței. În lucrarea sa despre primii ani ai exilului românesc postbelic, Calafeteanu face referire la un document extrem de interesant din care reiese faptul că Parisul reprezenta „o adevărată stație de triaj”. Este vorba despre un raport al Legației României de la Paris din 14 martie 1951. Documentul precizează că în capitala Franței ajungeau cetățeni români aparținând mai multor categorii socio-profesionale. Fie că vorbim despre oameni politici, fie despre diplomați de carieră, ofițeri ai armatei române, jurnaliști, medici, avocați, oameni de afaceri, toți aceștia (scăpați de sub negura comunistă ce începea să cuprindă întreaga țară) veneau la Paris pentru a începe o nouă viață, sub zodia libertății, în Franța sau mergând mai departe către Canada, America de Sud, Australia sau Israel.

Autoritățile comuniste de la București au fost extrem de interesate de emigrația românească din statele occidentale. Acest interes obsesiv față de „elementele dușmănoase” din diaspora se explică prin faptul că, deși s-a manifestat și a fost pus în practică sub forma unui regim totalitar agresiv, comunismul și reprezentații săi de la Moscova, București, Budapesta, Varșovia sau Praga s-au temut întotdeauna de capacitatea celor pe care îi înlăturaseră din viața politică de a reveni și de a învinge. Astfel, Ion Calafeteanu relatează că la 25 iunie 1948, Ministerul Afacerilor Externe de la București cerea reprezentanților Legației României la Paris un raport consistent despre numărul românilor aflați în Franța și despre caracteristicile sociale ale grupului. În termen de o lună, raportul a fost trimis în România, iar acesta stipula că pe teritoriul Franței se aflau un număr de 6000-8000 de cetățeni români, dintre care 4000 făceau parte din vechiul val de emigrație, iar 2000-4000 constituiau emigrația recentă, puternic angajată în acțiuni impotriva regimului comunist din țară.

O amplă descriere a reprezentanților și activității Exilului românesc din Franța a fost făcută în 1949, prin intermediul unui raport al unui consilier al aceleiași Legații a României din Franța. Documentul a fost înaintat direct de către cel care l-a realizat, T. Andreescu, iar destinatarul a fost ministrul de Externe din acea perioadă: Ana Pauker. Documentul este elocvent în cadrul analizei noastre, mai puțin pentru datele despre românii din Franța, ci mai degrabă este util pentru a desluși raportarea oficialilor comuniști de la București la cei plecați. Aceștia sunt caracterizați drept „dușmani de clasă” care au scăpat de „justiția populară”. În același timp este acuzat statul francez pentru faptul că a permis ca Franța să devină „locul de adunare și concentrare al tuturor dușmanilor regimului din țară”. Se vorbește de faptul că aceștia se aflau într-o situație economică precară, deși făceau parte din vechea elită interbelică și, mai mult decât atât, deși își arogau titlul de reprezentanți ai „rezistenței române”, ei așteptau doar începutul unei noi conflagrații mondiale care să-i aducă înapoi acasă ”pe mașinile forțelor anglo-americane învingătoare”.

Același raport surprinde cu destul de multă precizie radiografia Exilului din Franța. T. Andreescu distinge șase grupuri de acțiune politică ce desfășurau activități în anii '50 pe teritoriul francez. Primul grup este alcătuit din reprezentanții partidelor burgheze, istorice și anume: Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social-Democrat Independent al lui Constantin Titel Petrescu. „Maniștii”, „brătieniștii” și „titeliștii” cu reprezentanții Augustin Popa, Vintilă Brătianu și Iancu Zissu s-au regrupat în două entități cu rol de acțiune politică. Este vorba despre Consiliul Partidelor Politice și Comitetul Național Român care aveau și un organ de presă, intitulat L’Action Roumaine. Aflăm din acest raport că cele trei organizații din exil ale partidelor beneficiau și de afiliere internațională. Reprezentanții PNȚ aderaseră la „Internaționala Verde”, cei ai PNL se afiliaseră la Uniunea Liberală Internațională, iar „titeliștii’ deveniseră membri ai unei reuniuni a partidelor socialiste din Europa de Sud-Est.

Cel de-al doilea grup identificat de reprezentantul Legației României din Franța era cel al „rădescienilor”. Publicația lor, Era nouă în exil era condusă de Alexandru Vișan. Zvonurile vremii spuneau că acest grup al susținătorilor generalului Nicolae Rădescu era puternic sprijinit de Departamentul de Război al Statelor Unite ale Americii. Principalul scop al grupului era acela de a realiza o uniune a tuturor forțelor exilului românesc în jurul personalității generalului Rădescu. Negând rolul grupurilor, partidelor politice, „rădescienii” intrau, nu de puține ori în polemici aprinse cu grupul format din reprezentanții partidelor politice burgheze.

Cel de-al treilea grup era constituit din reprezentanții fostei diplomații. „Seria veche” („antonescienii și carliștii”) și „seria nouă”, aceea a „tătărăscienilor” își desfășurau de regulă activitatea independent de restul grupurilor. Ce poate fi menționat este faptul că acțiunile lor erau orientate mai puțin către spațiul, scena publică și se regăseau, cu precădere, în mediile restrânse, elitiste, de club sau salon, dar și în redacțiile anumitor publicații „dintre cele mai reacționare”.

Grupul social-democraților avea în fruntea sa patru lideri: Șerban Voinea, Haris Moscovici, Mihăileanu și Nuselovici. Spre deosebire de celelalte grupuri politice din Exilul parizian, care păstrau atașamentul față de valorile monarhiei constituționale, grupul social-democrat își afirmă opțiunea republicană. Acesta este și unul dintre motivele pentru care decid să nu intre în Consiliul Partidelor Politice. Partidul Social-Democrat Independent condus de Constantin Titel Petrescu beneficia de o susținere consistentă provenită din spațiul politic american, în timp ce social-democrații lui Șerban Voinea obținuseră sprijin din partea Partidului Laburist din Marea Britanie, dar și din partea socialiștilor francezi. La fel ca în cazul multor grupuri politice, culturale, formale sau informale din Exil, și aceste grupări social-democrate se aflau în relații extrem de tensionate.

Un al cincilea grup (poate mai puțin amintit în ceea ce s-a scris despre Exilul românesc) este cel al „sindicaliștilor”. Conduși de Eftimie Gherman alături de Sacha Volman, grupul avea susținere politică și financiară din partea lui Irving Brown, delegat pentru Europa al sindicatelor din Statele Unite al Americii. Cu toate că numărul membrilor era extrem de redus, susținerea externă americană a determinat stabilirea unor scopuri remarcabile, cum ar fi o revitalizare a sindicalismului românesc după un eventual război câștigat de forțele occidentale împotriva „lagărului sovietic”.

Ultimul grup existent la momentul anilor 1950 și prezentat în raportul despre care discutam anterior este cel al legionarilor și (potrivit propagandei comuniste) al „criminalilor de război”. Deși se sugerează faptul că autoritățile franceze urmăreau cu atenție activitatea membrilor acestui grup, raportul precizează că activitatea lor era destul de influentă în rândurile exilului din Franța. Ca și în celelalte cazuri, disensiunile și polemicile caracterizau și această „familie politică” din Exil. Ceea ce îi despărțea era, de cele mai multe ori, opțiunea pentru viitorul rege al României.

Separat de celelalte grupări, raportul semnat de T. Andreescu menționează existența unei categorii distincte de exilați. Neafiliați niciunui grup politic, dar permanent curtați de acestea, „capitaliștii și aventurierii plecați din țară” reprezentau o țintă pentru organizațiile din exil. Sau, mai corect și pragmatic spus, resursele lor financiare o făceau. Primeau în schimb promisiunea de a fi repuși în drepturi după înlăturarea regimului comunist de la București. În această categorie sunt încadrați și reprezentanții comunității evreiești din România care, odată plecați rămâneau în Franța doar pentru scurtă vreme, având ca destinații finale Statele Unite ale Americii sau țări din America de Sud.

Pe tot parcursul său, raportul păstrează tonul agresiv la adresa emigrației politice românești. Ura la adresa „elementelor dușmănoase” care au părăsit țara din motive politice și care își continuă activitatea politică și lupta împotriva regimului comunist instaurat la București reprezintă caracteristica fundamentală a felului în care instrumentele regimului prezentau liderilor, reprezentanților comuniști situația politică din exteriorul granițelor României.

Același raport prezintă organizarea Exilului românesc din punct de vedere instituțional. Surprinzător, sau nu, este consemnată existența unui număr impresionant de asociații, organizații, cercuri cu diverse domenii de activitate și interes. Se pot desprinde două concluzii. Pe de o parte, existența unui număr atât de mare de astfel de asociații arată dorința de implicare politică a noii emigrații ajunse în Franța. Lupta, chiar dacă dezbinată și non-unitară de multe ori a Exilului românesc împotriva regimului comunist din România a fost intensă în majoritatea acestor entități. De cealaltă parte, aspectul negativ legat de multitudinea de organisme ale Exilului este tocmai acela al lipsei de unitate. Orgoliile, luptele pentru influență și putere, mizele meschine și de cele mai multe ori mărunte și lipsite de importanță au produs Exilului românesc un mare deserviciu. Lipsa de coerență, lipsa unui mesaj unitar transmis pe o singură voce instituțională, legitimă și credibilă a îngreunat enorm misiunea celor care și-au dorit atât de mult să salveze ce mai putea fi salvat în România.

Dintre asociațiile exilului românesc din Franța amintim „Asociația Studenților Români”, „Cercul Român de Studii”, „Cercul de Studii Politice <<Simion Bărnuțiu>>”, „Secția română a Institutului Catolic”, Asociația Culturală „Mihai Eminescu”, Secția română din cadrul „Force Ouvriere”, „Asociația ziariștilor români în exil”, „Asociația medicilor români în exil”, „Asociația Română de Editură” (în al cărei sediu se edita publicația „La Nation Roumaine”, „Asociația de Ajutorare a Refugiaților Români <<Caroman>>”, Secția română din cadrul Oficiului Francez de protecție a refugiaților și apatrizilor, aparținând de Ministerul Afacerilor Străine al Franței, Fundația Culturală „Regele Carol I”. Aceasta din urmă a fost printre cele mai, dacă nu, cea mai influentă asociație a românilor exilați din Franța din primele decenii de după instaurarea regimului comunist în România. De ea se leagă nume bine cunoscute, atât în țară cât și în afara ei, ale Exilului românesc postbelic. Petre Sergescu (director al Fundației) și George Ciorănescu sunt doar două dintre personalitățile marcante care au făcut parte din organizație. Fundația  Culturală „Regele Carol I” a fost și ea ținta atacurilor subtile ale Securității de la București. Una dintre practicile frecvente prin intermediul căreia Securitatea reușea anihilarea multor asociații sau organizații din exil era infiltrarea unor agenți de influență în interiorul acestora. În cazul Fundației „Regele Carol I”, numele lui Virgil Veniamin este asociat cu acest tip de acțiune. Până la un anumit punct, activitatea asociației a fost consistentă, iar scopul principal a fost acela de a da o coerență întregii activități culturale a Exilului, urmând ca la întoarcerea în țară, după eliberarea României de comunism Fundația să asume același rol de reabilitare a vieții și activităților culturale.

Un rol extrem de important în diseminarea mesajului propagat de organizațiile românilor din Exil a fost jucat de publicații și de presă în general. Fie că vorbim de presa franceză sau de propriile publicații, acest tip de comunicare cu opinia publică occidentală facilita considerabil misiunea Exilului românesc de luptă împotriva regimului comunist. De remarcat faptul că asociațiile din Exil care își permiteau să aibă o publicație, fie ea cu apariție săptămânală sau lunară, sunt și cele mai eficiente în confruntarea cu regimul totalitar de la București. De cele mai multe ori, publicațiile apăreau cu sprijinul financiar al reprezentanților puterilor occidentale, astfel că, urmărind acest fir, putem desluși care erau rețelele formale și informale ce au putut asigura un grad rezonabil al eficenției grupurilor din exil. Cele mai importante, influente publicații ale exilului din Franța au fost: „La Nation Roumaine”, „B.I.R.E”(Buletin de Informație pentru Români în Exil, „Era Nouă în exil”, „Cronicarul”, „Chemarea”, „România muncitoare. Revista socială și politică a sindicaliștilor români în exil”, „Le Courrier Roumain”, „Revue des Etudes Roumains”, „Cuvântul nostru” (publicație evreiască). Toate acestea și-au adus aportul la menținerea spiritului combativ al Exilului românesc și au cântărit consistent în procesul de conștientizare de către societățile occidentale a practicilor totalitare întreprinse de regimul comunist din România.

Cu trecerea timpului, Exilul românesc din Franța a trecut prin mai multe etape de evoluție. Momentele coincid, în mod evident și cu multiplele valuri de emigrație. Dacă după Revoluția maghiară din 1956 rândurile diasporei românești s-au îngroșat, perioada anilor 1960-1970 consacră un nou val de persoane care emigrează din România, dar și din alte țări conduse de guverne comuniste. În special momentul „Primăverii de la Praga” din 1968 generază astfel de mișcări sociale în întreg estul Europei. În fapt, acesta este momentul în care speranța vechilor exilați într-o intervenție militară americană împotriva URSS se năruie. Astfel, după șocul produs de această puternică dezamăgire și după conștientizarea faptului că Uniunea Sovietică este stăpânul atotputernic al Europei de Est, reprezentanții Exilului erau puși în fața unor noi provocări.

Exilul din Franța a cunoscut în perioada anilor 1960-1970 o dezvoltare consistentă. Dacă din punct de vedere cultural intervalul a fost marcat de creativitate intensă și mediatizare a personalităților culturale nou apărute în Exilul parizian, din punct de vedre politic se poate observa o ușoară tendință de coagulare a unor mesaje, acțiuni, inițiative concertate. Odată cu Acordul Final semnat la Helsinki, ochii societății civile, dar și a puterilor politice occidentale se îndreaptă din ce în ce mai mult către mesajele și acțiunile emigrației românești. Numele care leagă România de această perioadă și de acest tip de inițiative este cel al lui Paul Goma, odată cu 1977. Ca urmare a difuzării textului scris de Goma la Radio Europa Liberă, persecuția împotriva acestuia și a familiei sale a continuat până la expulzarea  soției și copilului. Rămas în țară, Paul Goma a sprijinit Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. De notat că Paul Goma și raporturile sale cu regimul de la București au generat o revitalizare evidentă a Exilului parizian. Până ca scriitorul român să ajungă la Paris, în exil, au fost organizate o multitudine de manifestații pentru a-l sprijini. Piața Trocadero, manifestația din fața Ambasadei României (21 aprilie 1977), cea din fața gării Lyon (26 aprilie 1977), cea de la Turnul Eiffel (4 mai 1977) sunt doar câteva exemple de proteste care au adunat în jurul lor atât români cât și figuri marcante ale vieții politice și culturale din Hexagon.

Aceasta este perioada în care Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Paris (LDHR) și Grupul Românilor Liberi devin două organisme puternice, reprezentative pentru Exilul românesc. De acestea se leagă numele câtorva dintre cei mai importanți reprezentanți ai Exilului: Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Mihai Korne, Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, Ariadna Combes. Inițiativele Ligii ce urmează să aibă un capitol distinct în cadrul acestei cercetări au fost legate de SLOMR și eliberarea membrilor sindicatului, lupta pentru eliberarea părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, dar și informarea la zi a politicienilor străini care urmau să efectueze vizite în România cu privire la încălcările drepturilor omului înfăptuite de guvernul comunist de la București.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca sunt două nume grele de care se leagă activitatea Exilului românesc, îndeosebi în ultima decadă înainte de evenimentele din decembrie 1989. Cu ajutorul Secției românești a Radio Europa Liberă, vocile Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca au putut fi auzite în întreaga Europă, dar și în România. În acest fel, mesajul Exilului românesc din Franța (dar și din alte țări democratice) a putut fi supus atenției opiniei publice occidentale.

Dintr-o perspectivă instituțională, trebuie spus că pe lângă Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România de la Paris s-au evidențiat și alte asociații înființate cu scopul de a combate public regimul condus de Nicolae Ceaușescu. Este vorba de „Asociația Foștilor Deținuți Politici din România” (AFDPR) și de „Grupul de la Paris”. Activitatea acestor două asociații (alături de cea a LDHR) a constituit nucleul dur a activității anticomuniste din Exilul parizian. De remarcat faptul că din rândurile acestor asociații provin cei care, după evenimentele din decembrie 1989 revin în țară, reînființează partidele istorice democratice și pun umărul la decomunizarea și democratizarea României în primii ani ai tranziției.

Ideea constituirii unei asociații a foștilor deținuți politici se naște în jurul grupului de prieteni format din Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu și Constantin Mareș, încă din 1973, atunci când cei trei se aflau în România. Forțați de contextul politic, de presiunea la care erau supuși prin intermediul hărțuirii efectuate de agenții Securității, liberalii Radu Câmpeanu și Dinu Zamfirescu părăsesc țara și iau calea exilului. Ideea constituirii unei organizații a celor care cunoscuseră închisorile comuniste din România condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej și mai apoi de Nicolae Ceaușescu rămâne vie și se materializează la 4 noiembrie 1977, atunci când ia naștere AFDPR la Paris. Primul președinte al asociației a fost Constantin Cesianu, iar persoanele implicate în activitățile acesteia făceau parte și din LDHR. Vorbim despre Dan Bosnief Paraschivesco, Dinu Zamfirescu. Pentru o mai bună eficiență în colectarea informațiilor despre regimul comunist de la București, în interiorul AFDPR se creează la 8 martie 1986 cinci comisii de lucru: Muncă și libertatea sindicală; Libertatea religioasă și a cultelor; Drepturile fuundamentale ale persoanei umane; Învățământ și cultură; Responsabilitatea regimului comunist față de interesele permanente ale poporului român.

AFDPR colaborează strâns cu celelalte orgnizații românești din Exilul parizian și menține o legătură puternică cu publicațiile emigrației politice. Apar frecvent in B.I.R.E sau în Dialog articole semnat de membrii organizației conduse de Radu Câmpeanu. Se fac publice date culese din țară despre tratamentul la care sunt supuși membrii SLOMR și se avansează pentru prima dată ideea desfășurării unui proces politic al regimului comunist din România. Membrii și conducerea asociației se implică activ în lupta pentru eliberarea preotului Calciu Dumitreasa și organizează slujbe religioase pentru pomenirea celor care au murit în temnițele comuniste.

Una dintre inițiativele cele mai importante la care AFDPR s-a constituit ca parte a fost redactarea, citirea și adoptarea unei rezoluții de către Parlamentul European, rezoluție care avea menirea de a trage un semnal de alarmă în fața întregii opinii publice internaționale cu privire la încălcările grave ale drepturilor omului de către guvernul de la București. Documentul a fost adoptat în forul legislativ al Uniunii Europene ca urmare a voturilor primite din partea grupurilor creștin-democrat, liberal și gaullist.

„Grupul de la Paris” apare în 1982 la propunerea lui Mihail Korne și este constituit în interiorul „Organizației Națiunilor Captive” din Europa centrală și de est. Inițiativa este privită cu optimism de către ceilalți reprezentanți ai Exilului românesc, întrucât reprezenta o oportunitate de a strânge la aceeași masă exilați din toate țările aparținând lagărului socialist. În interiorul organizației „mamă”, Grupul de la Paris participă la numeroase seminarii care au ca temă orizonturile luptei împotriva totalitarismului comunist din spațiul Europei Răsăritene. Foarte important de menționat este faptul că „Organizația Națiunilor Captive” a beneficiat frecvent de sprijin financiar din partea guvernului SUA. Una din marile probleme și piedici în activitățile Exilului românesc postbelic a fost tocmai această lipsă majoră de resurse financiare.

Exilul românesc din Franța (cu momentele sale mai mult sau mai puțin dificile) a reprezentat totuși inima acțiunilor anticomuniste ale emigrației politice românești din Europa. Fie că vorbim de impactul instituțiilor Exilului, fie că analizăm importanța rețelelor informale de influență și lobby, de capitala Franței se leagă cele mai consistente reușite ale Exilului românesc din ultimele decade ale secolului XX.