ABDICAREA – povestită de Regele Mihai. DETONAREA minciunilor comuniste, într-un interviu recent scos de la sertar

Podul.ro vă prezintă o serie de pasaje sugestive și puțin spus emoționante preluate din amplul interviu acordat istoricului și scriitorului Stelian Tănase de Alteța Sa Regele Mihai, în aprilie 2005, la Palatul Elisabeta.

Secvențele alese sunt cele în care fostul suveran relatează detaliile inedite ale abdicării – în fapt, lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când comuniștii români (și nu numai) manevrați de la Kremlin și susținuți de ocupanții sovietici au impus Regelui Mihai, prin șantaj și amenințări extreme, semnarea unui act de abdicare. Cu prilejul interviului, Alteța Sa a demantelat toate minciunile propagandistice pe care genocidara dictatură comunistă le-a revărsat pentru a discredita și a distruge monarhia românească – un veritabil simbol anticomunist.

Precizăm că interviul integral a fost publicat, recent, la Editura Corint - ”Conversații cu Regele Mihai”.

„Stelian Tănase: Să ne întoarcem, vă rog, puțin înapoi. Cum ați plecat de la București? Cum ați fost condus la gară? Care era atmosfera?

Regele Mihai: Plecarea noastră de aici a fost cam… cum să vă spun… Groza era aşa de încântat că avem această invitație la Londra și mi-a zis că e musai să ne ducem acolo. Când am plecat de la aeroport, de la Băneasa, era tot guvernul, cu niște zâmbete pe buze, strângeri de mână călduroase, cu… În fine, cât se poate de călduroși, ne-au făcut și cu mâna tot timpul. Or, lucrurile astea erau într-un contrast enorm cu atmosfera pe care am găsit-o atunci când ne-am întors.

S.T.: Povestiți asta, de ce v-au primit rece?

Regele Mihai: Probabil că au făcut-o fiindcă s-a întâmplat chestia cu logodna mea. Noi ne-am logodit oficial în Elveția, când ne-am întors de la Londra. Și cum trebuia, de obicei, am trimis pe Mareșalul Palatului, Negel, să vie aici, să anunțe guvernul că suntem logodiți și să vedem cum facem cu eventuala nuntă. De acolo a venit răspuns negativ, imediat: <Nu se poate!>, că e prea scump, că nu știu ce. Şi el le-a explicat că nunta se poate face și în afară, nu numai în țară. N-au vrut să audă, n-au vrut să zică da!

S.T.: Cine? Groza, Gheorghiu-Dej?

Regele Mihai: Groza, da! Deci guvernul pro-sovietic a refuzat. Și atunci, după refuzul ăsta, Negel s-a întors la Laussane să ne spună ce s-a întâmplat. La câteva zile după aceea, am luat trenul și ne-am întors în țară. Or, combinația dintre logodna mea și ce traficau ei pe aici a făcut să fie o atmosferă, când am sosit la gară, mai mult decât glacială. Toți aveau niște mutre încruntate, de-abia dădeau mâna cu mine. Și am venit aici (la Palatul Elisabeta, n. ed.). După aceea am aflat: cât timp am fost plecat în Anglia, a venit Tito la București. Și, din spusele unora, Tito cu localnicii noștri de aici au pus la cale ceva, că trebuie să se termine cu monarhia, că nu mai merge… Asta am auzit-o după. Pe urmă, de aici am mers la Sinaia, pentru Crăciun. Bine, la noi Crăciunul se făcea, de obicei, la București, dar nu mai e cazul acum. Și în seara zilei de 30 decembrie, Negel, mareșalul Palatului, ne cheamă la telefon și îmi spune că Groza mă roagă urgent să vin la București, fiindcă au o chestiune de familie de discutat. O chestiune de familie – noi ne-am închipuit că o fi fost tocmai refuzul cu logodna, căsătoria. Pe urmă, când am venit aici (la Palatul Elisabeta – n. ed.), ne-am urcat în odăile noastre și a sosit și Groza, dar l-a adus și pe Gheorghiu-Dej, neanunțat. În momentul acela, a venit el cu hârtia pe care a scos-o din buzunar și mi-a pus-o pe masă. Eu am citit-o așa, la repezeală, cât era acolo, am văzut niște lucruri și am zis: mă duc alături ca să citesc ceva mai liniștit. Și m-am dus în odaia alăturată, unde erau Ionnițiu cu Negel care mi-au spus că toată casa e înconjurată cu trupe de-ale lor, că santinelele și soldații noștri au fost arestați și scoși din clădire, telefoanele tăiate complet. În jos, când m-am uitat, era artileria adusă acolo, ca să înconjoare casa. Bine, citisem deja asta. Şi m-am întors și am spus, zic: <Ce se întâmplă aici? Mi-ați tăiat telefonul, mi-ați înconjurat casa cu trupe>. Zice: <Păi, dacă nu se semnează asta cât mai repede, o să fie mare bucluc în țară.> Și atunci și mama, și eu am încercat să-i explicăm că cel puțin constituțional nu se poate, eu n-am dreptul să refuz și să plec fără să întreb țara românească și poporul. Și zice: <N-avem timp pentru asemenea lucruri.> Și mama a explicat ceva, iar Gheorghiu-Dej s-a întors către ea şi a spus: <Foarte frumos cum l-ați educat pe fiul vostru!> Vorbe. Și… am mai adăugat că, din punct de vedere constituțional, eu n-am dreptul să abdic în felul ăsta și, în special, pentru restul familiei. Eu n-am dreptul. Și nici constituțional. Nu, că <N-avem timp, dom’ne!> Actul ăsta trebuie semnat urgent. Zic: <Cum o să semnez asta?!> Și atunci mi-a spus: <Dacă nu semnați acum, într-un sfert de oră, o jumătate de oră, avem 1 000 de oameni tineri care sunt închiși și, dacă nu faceți ce vrem noi acum, trebuie să-i împușcăm pe toți!> Asta a fost. Cu sânge rece… Eu, când am auzit asta, le-am spus: <Asta e o responsabilitate pe care eu nu pot să o iau. Nici față de țară, nici față de ei.> Și a trebuit să semnez. Și Groza, cu ideile lui de a face glume, când s-a terminat cu asta (abdicarea – n. ed.), a luat jacheta lui, așa, și mi-a spus: <Pipăiți!> Și am pipăit, avea un pistol în buzunar. Și s-a întors către mama mea și i-a spus în nemțește, de ce nemțește, nu știu: <Ca să nu mi se întâmple ce i s-a întâmplat lui Antonescu!> Asta era gluma lui. Și râdea de nu mai știa de el. Pe urmă mi-a spus altceva, să nu care cumva să am vreun contact cu cineva din afara Palatului! Nici cu americani, nici cu români, cu nimeni! Asta a fost, după care au plecat. A fost o chestiune de 30–40 de minute.

S.T.: Ați rămas în momentul ăsta împreună cu regina, cu Negel și cu Mircea Ionniţiu în casă…

Regele Mihai: Eram singuri și… în fine, cu personalul din casă.

S.T.: Ce ați vorbit, după ce au plecat Groza și Gheorghiu Dej?

Regele Mihai: Eram…cum se spune, ca într-o ceață. Cum au plecat ei, mama mea a început să plângă. Ea avea o educaţie a ei, din familia din Grecia, educație în sensul că nu trebuie să-și arate simțămintele lor în public. Or, cât ăștia doi erau acolo, s-a ținut cât s-a ținut și când au plecat nu a mai putut să se stăpânească. Și eu mă gândeam după aceea că pentru ea a fost poate chiar mai rău decât pentru mine. Fiindcă atunci când noi am plecat în exil, pentru ea, mi se pare, a fost al patrulea exil. În Grecia s-a întâmplat cu tatăl ei, pe urmă s-a întors. A doua oară tot cu tatăl ei, când a plecat definitiv. Pe urmă a fost războiul când au trebuit toți să plece în afară, și regele George, fratele ei, care a plecat atunci și s-a întors mult mai târziu. A fost în exil de trei-patru ori. A mai fost și exilul provocat de Carol al II-lea, soțul ei! Asta se poate spune, că a fost în exil când a plecat din cauza tatălui meu. Se fac, iată, de cinci ori. În fine, era o atmosferă aici, când am coborât ca să mâncăm ceva, era ca la înmormântare, cum să spun… (oftează – n. ed.). Ne-am dus înapoi la Sinaia. Groza ăsta, iarăși, de ale lui, zisese: <Ce vreți, să stați sau să plecați?> Ce fel de întrebare este asta?! Când știam că o să-i omoare pe tinerii ăștia dacă eu mai stăteam să mai… nu știu ce. Eu i-am zis: <Nu! Plec!>. Noi ne-am dus la Sinaia, la Foișor, acolo a fost aceeași poveste cu trupele.

S.T.: Adică ce s-a întâmplat? Ce ați găsit la Sinaia?

Regele Mihai: Păi, trupele noastre, ale mele, au fost arestate și plecau, i-am întâlnit pe drum, urcau în niște camioane care îi aduceau la București. Și acolo au fost de-ai lor, erau din Divizia <Tudor Vladimirescu>. Și aici, la fel. Nu ne-au dat un termen, când să plecăm din țară, dar noi am zis, eu cu mama, cu cât mai repede, cu atât mai bine, cine știe ce se mai întâmplă. Așa că ne-am făcut bagajele. Mama a fost urmărită în fiecare odaie în care a fost, de unul de-al lor, un ofițer, să nu ia nicio scrumieră de pe masă. Nici nu i-au dat voie să ia niște cearșafuri și plăpumi. Nici astea nu ne-au lăsat. Hainele, atât! Pe mine nu m-au urmărit, dar au scotocit toate bagajele după aceea, bineînțeles. Inventar or fi făcut ei ceva, așa, la repezeală. Dar eu n-am văzut. Și… asta a fost în 31 decembrie. Și pe urmă noi am plecat în ziua de 4, dimineața. 4 ianuarie? Da! Sau 3 seara. Pe 3 ianuarie, da, așa!

S.T.: Cine era în palat, la Sinaia, în momentul acesta dintre apropiații Majestății Voastre? Cu cine puteați să mai schimbați o vorbă?

Regele Mihai: Aveam un ofițer de ordonanță, maiorul Vergotti, care era în același timp, prefectul palatului. El s-a ocupat de toate bagajele, de strâns. M-au lăsat să iau patru mașini. Nu știu de ce. Și jeep-ul. Atât. Dar el a trebuit să facă toată organizarea de transport la gară cu unii de-ai lor. A fost o persoană care era la Săvârșin și a venit de-acolo. A fost chemat de ei. Când m-am urcat în vagon, m-am întors să văd ce se întâmplă acolo, ofițerii ăștia stăteau așa (cu spatele - n. red.). Dar era un băiat tânăr, cred că un sublocotenent sau locotenent, chiar la începutul cozii ăsteia, și s-a uitat așa la mine, l-am văzut că plângea. Dar ceilalți nu au mișcat deloc. Le era frică. Aveau ordin. Frică, da. Dar vreau să zic cum era mentalitatea asta a lor, să îi întoarcă cu spatele! Ce voiau să demonstreze cu asta?! Bolnăvicioși. Și pe urmă, când a început să meargă trenul, că mai eram cu vreo cinci-șase persoane, totuși am putut să vorbim aşa, între noi şi le zic: <Ajungem noi să ieșim din țară sau cumva or să întoarcă trenul să meargă Dumnezeu știe unde?> În Siberia? În fine, nu s-a întâmplat! Dar s-a întâmplat altceva. Când am trecut prin Brașov, de exemplu, – iarăși, mentalitatea asta – au început să țipe acolo, probabil lucrătorii de la Căile Ferate: <Trăiască Republica!> Ca să ce? Ne-am oprit la Săvârșin, unde s-a dat jos administratorul care trebuia să ia în administrare și… am plecat!

S.T.: Cum a fost drumul?

Regele Mihai: Pe drum a fost totuși un moment foarte emoționant, când am ajuns, după cum am calculat noi, în Austria, în zona rusească. Și trenul s-a oprit. Mama mea s-a cam speriat puțin. Zice: <Dumnezeu știe ce or să facă ăştia!> A stat trenul 5–10 minute și pe urmă a plecat din nou. Am trecut peste un pod, ştiam pentru că se auzea râul dedesubt. Și ne-am dus dincolo și s-a oprit din nou. (Regele e din ce în ce mai emoționat – n. ed.) Eram puțin nedumeriți toți. Nu știam exact unde suntem. Am auzit un jeep care a venit. Jeepul are un sunet caracteristic când e ambalat puțin. S-a oprit lângă vagonul nostru. S-a deschis ușa și a intrat acolo un căpitan american. S-a uitat bine la amândoi și a spus: <Acum sunteți liberi!> Îți venea, oh… Era zona americană în care am intrat atunci. (Regele are lacrimi în ochi – n. ed.). Ce să spui… În urgența în care am plecat noi, nu se ceruse viza. Și elvețienii, așa cum sunt ei, au spus: <Nu vă putem da viza până nu întrebăm la Berna.> <Păi, n-avem timp de pierdut vremea cu chestii de astea.> Și atunci cei de la București au spus: <Atunci plecați așa cum e și vedeți ce faceți când ajungeți acolo.> În fine, peste asta am trecut cu bine, când am ajuns la frontieră, știau ei deja că se întâmplase ceva și ne-au lăsat, ne-au ștampilat pașapoartele și gata. Dar, într-un sens, se vede că asta (abdicarea – n. ed.) a fost bine aranjată, încă din timpul cât eram plecat la Londra. Fiindcă pașapoartele pe care le-am avut noi, când am plecat în Anglia, ni le-au luat înapoi. Bineînțeles, acolo eram trecuți cu titlu, cu tot. Și ne-au dat altele, la fel, dar fiecare pagină avea o ștampilă pe ea, <Republica România>. Asta nu se face în două minute! La Laussanne, când am ajuns, erau sora mamei mele, care și ea a fusese reținută într-un lagăr nemțesc, prințul Nicolae și mai mulți români și public elveţian de acolo. Asta a fost tot.

S.T.: Ce simțeați acum că ați lăsat țara în spate, Majestatea Voastră avusese niște zile atât de îngrozitoare – şi abdicarea, şi situaţia de la Peleș, şi drumul cu trenul cu riscul de a nu ajunge în Occident. Ce simțeați în momentele acestea prin care ați trecut?

Regele Mihai: M-a întrebat cineva odată de la BBC, mai târziu, cu ce sentiment am plecat din țară. Și am răspuns: <Singurul lucru pe care l-am simţit a fost că eram cu moartea în suflet!> Ce să mai spun? Poți să explici lucrurile astea? Nu… Altceva nu am găsit să spun decât asta (Regele are lacrimi în ochi – n. ed.).”

Citește și: Demonizarea monarhiei în propaganda bolșevică 

Citește și: Un alt decembrie pe vechile dureri