Marea Unire în Literatura română (prima parte)

Prima parte: Marele Război

Pentru literatura română, ca şi pentru mitologia modernă a românilor, Primul Război Mondial a avut şi prezintă încă o mare importanţă şi a contribuit într-o măsură definitivă la realizarea Marii Uniri din 1918.

Literatura română scrisă imediat după Marele Război, precum şi cea creată la mulţi ani după aceea despre teribilul război au prezentat în general caracterul său eroicesc, în care personajele principale şi secundare, Regele Ferdinand, numit Întregitorul, şi Regina Maria, generali, ofiţeri şi soldaţi de rând, luptă împreună, cu vitejie şi curaj, câştigând victorii însemnate împotriva unui inamic superior şi mai bine înzestrat din punct de vedere militar.

Povestirile şi poeziile au prezentat în special faptul intrării în război a României în anul 1916, la doi ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, ca pe un lucru drept, just şi legitim, pentru eliberarea Transilvaniei şi a populaţiei sale, în majoritate româneşti, aflate sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar – cu o asuprire accentuată şi maghiarizare a românilor ardeleni din partea Ungariei –, ca şi a Basarabiei, ocupată de Imperiul Ţarist în anul 1812. În acelaşi timp, lupta germanilor şi a aliaţilor lor, în special a Bulgariei, a fost considerată de-a dreptul sau chiar în totalitate injustă şi fiind un act de ocupaţie, mai ales după dezastruoasa, pentru români, bătălie de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), ceea ce a fost de fapt cazul pentru Muntenia şi Dobrogea până către sfârşitul războiului. Justă, legitimă şi eroică a fost considerată însăşi spinoasa decizie a Regelui Ferdinand, în condiţiile în care el era membru al unei dinastii germane, de a se alătura forţelor Puterilor Centrale sau Antantei. Deşi legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianţă, din 1883, realizat sub Regele Carol I, România alesese să se declare neutră la izbucnirea ostilităţilor, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la casus foederis. Influenţa Reginei Maria în favoarea deciziei Regelui Ferdinand şi prezenţa ei impetuoasă pe front în Moldova, care rămăsese singura provincie neocupată de Puterile Centrale, în ajutorul răniţilor şi susţinând din plin moralul soldaţilor, au fost reflectate în literatură şi în tradiţia orală, conferind o mare popularitate acestei regine de excepţie, şi astfel a apărut în limba română expresia mama răniţilor.

În general, o bună parte din literatura despre război este de calitate mixtă, uneori chiar îndoielnică, mai ales când consacră eroi populari şi aproape mito-legendari. Desigur că unii dintre ei au existat şi în realitate, ca de exemplu, căpitanul Grigore Ignat, ofiţer real din punct de vedere istoric, a căpătat proporţiile unui erou mitologic, precum grecul Ahile sau troianul Hector. Încă mai mult a fost mitizată Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, o fată din Târgu Jiu care a activat ca voluntară în armata română, ea  comportându-se eroic, totuşi, murind în luptă şi devenind un fel de Jeanne d’Arc a românilor, povestiri despre ea apărând în cărţile de citire.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, literatura scrisă sub odiosul regim comunist a continuat să amplifice miturile Primului Război Mondial, din păcate, cu omiterea perversă a rolului Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, ocultând monstruos rolul regimului burghezo-moşieresc, cum îl denumeau comuniştii sau clasei capitaliste, mai degrabă. Eroul pe deplin admis a rămas poporul român, luptător glorios pentru întregirea sa, şi câţiva reprezentanţi ai lui, precum generalul Eremia Grigorescu, căpitanul Grigore Ignat sau fătuca de pe Jiu Ecaterina Teodoroiu.

Cu toată literatura eroică a sentimentelor bune, care fac literatură mediocră, şi cu toată propaganda comunistă, există în literatura română câteva opere excepţionale despre Primul Război Mondial, aflate printre cele mai importante capodopere ale prozei româneşti, mai precis, mari romane precum: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1930) de Camil Petrescu, Pădurea spânzuraţilor (1922, creat după nuvele semnificative ca Iţic Ştrul dezertor, Catastrofa, Hora Morţii, toate din 1921) de Liviu Rebreanu, Întunecare (1927-1928) de Cezar Petrescu. Trebuie, de asemenea, pomenite: romanul Fata moartă (1937) al scriitorului şi omului politic român de origine armeană Ioan Missir (1890-1945), care l-a consacrat imediat după lansare la începutul verii anului 1937, acesta a fost elogiat de criticii literari, având mai multe ediţii (cinci în primii opt ani, alte două peste câteva decenii); fragmentele despre Primul Război Mondial ale lui Petru Dumitriu din marele său roman de două mii de pagini Cronică de familie (1957).

De asemenea, pot fi amintite în acest context poeziile de război ale lui Camil Petrescu: Versuri. Ideea. Ciclul morţii, (1923) şi povestirile pline de umor şi tăios spirit de observaţie ale lui Gheorghe Brăescu (1871-1949), Vine doamna şi domnul general (1919), Maiorul Boţan (1921) ori Schiţe vesele (1924), un militar român care în timpul Primului Război Mondial a luat parte la campania din Transilvania, în 1916, a fost rănit şi i s-a amputat braţul drept, Brăescu fiind arestat şi închis în lagărele germane de ofiţeri din Straslund (pe insula Dänholm), Breseen (lângă Neubrandenburg) şi Neisse (între Lamsdorf/ Lambinovice şi Oppeln/ Opole, ambele acum în Polonia), apoi este eliberat, revenind în România unde va fi fost trecut în rezervă cu gradul de general, în 1918.

Totodată se remarcă şi memoriile popularului poet George Topîrceanu, care a fost printre combatanţii care au luat parte la Războaiele Balcanice şi mai ales la Primul Război Mondial, cu ocazia catastrofei armatei române de la Turtucaia. Topîrceanu rămâne în captivitate până în 1918, însă, experienţa celor două campanii şi a prizonieratului va fi evocată interesant în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (Bucureşti, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, (Iaşi, 1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate, (Bucureşti, 1936).

Toate aceste opere prezintă realitatea războiului prin personaje vii, viabile şi memorabile, fără nicio intenţie de a da războiului o imagine categoric eroică. Protagoniştii marilor romane amintite sunt ofiţeri români, intelectuali rafinaţi şi plini de îndoieli, nu comandanţi militari, generali, mai degrabă luptători în prima linie, aceştia nefiind ofiţeri de carieră, ci rezervişti sau chiar voluntari. Totuşi, personaje principale ca Ştefan Gheorghidiu (din Ultima noapte de dragoste…) ori Apostol Bologa (Pădurea spânzuraţilor) se distengherisesc în lupte, inteligenţa lor, care îi determină la aprecierea lucidă a realităţilor războiului, ajutându-i să fie mai astuţioşi decât alţii.

Pentru Ștefan Gheorghidiu, de pildă, aceste evenimente, și mai ales dezastrul luptei de la Sibiu din 1916, sunt unele de cunoaştere a propriei persoane prin introspecţie, de cugetare profundă, abisală, astfel că, la un moment dat, stăpânit de demoralizare, acesta se întreabă: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn? (...) Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi fost la Verdun, sau dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri odată? E aceasta inferioritate de rasă? Ei nu sunt din carne şi nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta? Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Bucureşti, Editura Jurnalul Național, 2009, p. 295).

Pe de altă parte, rebrenianul Apostol Bologa, personaj ezitant, înclinat spre meditaţii filosofice şi predispus la crize mistice, suferă o dramă sufletească intensă cauzată de conflictul între datoria lui de ofiţer şi sentimentul de apartenenţă la naţiunea română, dezertează până la urmă din armata austro-ungară fiind condamnat la degradare militară şi moarte prin spânzurare.

Continuarea aici

Citește și: Unitate în Unire