La începutul anului, scriam pentru revista Timpul că 2017 nu a trecut ușor, fiind memorabil istoric prin moartea Regelui Mihai, care i-a solidarizat pe români în suferință, trăită de mult mai mulți oameni decît s-ar fi așteptat oricine. Dar că această solidaritate nu va dura. Și, cu toate că 2018 este în zodiacul chinezesc anul Cîinelui de Pămînt, în care se spune că va fi un an de solidariate chiar la nivel planetar, în lupta împotriva inechităţilor sociale, a lăcomiei şi a ipocriziei din care izvorăsc acestea, mă îndoiam că o asemenea solidarizare ca la moartea regelui se va repeta, deși, să mă autocitez, teoretic, avem şi noi toate temeiurile unei asemenea construcţii. Numai că doar el, horoscopul, nu ajută la nimic. Iar solidaritatea creată în suferinţa pierderii Regelui Mihai a dispărut mai repede decît s-ar fi cuvenit. Coroanele de pe gardul Palatului Regal nu erau încă ridicate cînd, în piaţa unde am trăit cu toţii momentele tragice, dar şi înălţătoare ale funerariilor regale, se făceau pregătiri pentru megaconcertul de Revelion, organizat taman acolo, lîngă florile ofilite ale omagiului.
Politica, așa cum o știm, trăită cu o încrîncenare demnă de o cauză mai bună, nu numai că a luat locul acelui omagiu, dar i-a și aruncat curînd pe români într-o dezbinare egalată doar de aceea de la începutul anilor ’90, între oamenii de bine și restul. Nici măcar acum, în an centenar, n-am mai avut sub ce steag să ne mobilizăm. Păcatul este unul originar: modul strîmb în care a pornit democrația în România. Felul în care am uitat, sau nu ne mai interesează trecutul, decît conjunctural. ”Amnezia este semnul unei naţiuni obosite”, susțineam și cred asta cu tărie, în continuare. Chiar dacă pentru o zi ne vom aduce aminte cine am fost, nu sînt, iată, șanse să ținem minte mai bine ca pînă acum. Presimțirile mele negre cu care începeam anul, s-au adeverit cu asupra de măsură.
România, țara, e aici și nu s-a mișcat din loc. Dar patria a dispărut, mutîndu-se pentru mulți acolo unde e bine; a dispărut și pentru cei rămași în țară, sufocată de ura viscerală care animă poporul, dezbinat între cei care vor condamnarea lui Dragnea și aceia care îl vor salvat (în frunte cu el însuși, firește). Dacă este sau nu în România un stat paralel, sub aspectul prezenței unor structuri din umbră care dictează sau nu în toate cele, asta e de discutat, dar nu aici. Dar că există două Românii, cel puțin, care nu numai că nu se intersectează în vreun punct, în vreun dialog, care nu pot găsi niciun punct de convergență – asta este clar. Se vede de pe Marte, nu numai de la Bruxelles.
Cele două Românii au destinul paralel pe care l-au avut, istoric vorbind, și termenii de ”țară” și ”patrie”. Astăzi, doi termeni uzați, cu sensurile denaturate, aproape nemaifolosite în limbajul comun. Unul dintre ele, patria, aproape deloc. Țara a rămas mai apropiată de noi, dar patria a fost distrusă de propaganda comunistă. Și ambele au ajuns, de fapt, la lada de vechituri din podul tranziției. De vină este același păcat originar al democrației noastre. Politica a fost de la bun început populată, fără opreliști (un partid putîndu-se înființa cu semnăturile de pe două scări de bloc), de oameni de timpuriu înfipţi la rădăcina politicii. Erau oameni pentru care ea nu mai avea secrete, fiind o veche vocaţie, un deziderat pe care osificarea sistemului comunist îl împiedicase să se manifeste pînă atunci, sau îl limitase la eşaloane inferioare, de genul aceluia prin care zburda micul activist cultural de pe tărîmul “Cîntării României”. A ”Patriei, măreață vatră”, pînă cînd ”patria” a devenit agasantă, străină, obositoare.
Planificat sau nu, atunci s-a desfăşurat ceea ce eu numesc „Operaţiunea Robinetul”: în vreme ce noi ne uitam prostiţi la robinetele „de aur” (care s-au dovedit mai apoi doar aurite) de la cada lui Ceauşescu din Primăverii, ei, cei din eşaloanele doi şi trei ale Partidului şi Securităţii, au pus mîna pe robinetul prin care curgea „avuţia naţională” şi, în numele societăţii capitaliste multilateral dezvoltate, i-au dat drumul spre buzunarele lor. Astfel, în numai şapte ani, dintr-o ţară cu datoria externă achitată şi un excedent de 2 miliarde de dolari, am ajuns în 1997 supraîndatoraţi, în pragul falimentului de tip bulgar şi cu o industrie făcută ţăndări şi vîndută pe nimic. Toate personajele de genul celor care au “făcut” prima pagină a ziarelor au fost atît de bine agăţate de pulpana democraţiei, încît nu s-au dezlipit de funcţiile pe care le-au ocupat, decît în urma unor scandaluri publice de amploare. Şi uneori nici atunci: noi eram, sîntem ocupaţi: ne uitam la televizor, la o nouă operaţiune de tip „robinetul”. Iar patria, ca să spun aşa cum îi ziceam României prin clasa a patra, a rămas la fel ca în acele timpuri: ea e ”atunci cînd” ţara intră în discursuri militare sau politice.
Patria, cuvînt de origine latină, a fost reînviat la noi spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Ieromonahul Grigorie, de pildă, autor al unei lungi prefeţe a Triodului publicat la Bucureşti în 1798, se întreba retoric: chiar dacă priveşti lumea prin ochean, de unde o faci, nu din patrie? Era o perioadă în care valurile Marseillezei loviseră uşurel chiar şi malurile Dîmboviţei, pentru că au găsit aici un teren fertil – o clasă politică educată, domnitori şi boieri ai divanului care ştiau, chiar dacă unii doar la nivel conversaţional, cel puţin două limbi străine: greaca (de protocol) şi franceza sau turca, în funcţie de opţiunea lor “geo–politică”. Românii de rînd au continuat să mănînce încă un veac fasole şi mămăligă ca alimente de bază, pînă cînd la Plevna și la Mărășești au învățat și ei ce înseamnă patrie – ceva pentru care merită să și mori. Dar patria, un cuvînt care a însufleţit generaţiile făuritorilor României moderne și ai Unirii a fost definiftiv îngropată de comuniști. Țara a fost distrusă și ea apoi, de cei care ieșeau prin 1990 de prin cotloanele regimului, ca să se înscrie într-un partid sau altul, sau să-şi continue slujba în apratul de stat.
Ce ne-a mai rămas? România patria a rămas imortalizată doar în poezii şi tablouri prăfuite, deşi a fost cuvîntul fermecat care a deschis ochii şi porţile sufletelor stră-străbunicilor noştri, învăţîndu-i să-şi iubească ţara; după care au venit politicienii, militarii, ruşii, Ceauşescu şi cenaclul lui Păunescu, iar patria a murit sufocată sub talpa celeilalte Românii, ”măreaţa vatră”, care-i băgase la pușcărie în anii ’50 pe toți bătrînii făuritori ai Marii Uniri. Acum, această țară, în care tot ce atinge politica se schimbă în ură – ceea ce ne aduce înapoi în comunism, ca mentalitate – este pe cale să se stingă și ea, în privirea oțelită și intransigentă a omului nou, ajuns la maturitate. Un semn bun pentru nostalgici. În 2018 nu sărbătorim doar centenarul Marii Uniri, ci și certificatul de maturitate al acestui om nou, capabil să urască cu pasiune nețărmurită, la care visa Ceaușescu.