"Vina o poartă Iranul!". Iulian Fota tranșează tema responsabilității pentru conflictul militar din Orientul Mijlociu: "Israelul nu are interesul de a purta un război! Războiul a fost întotdeauna opțiunea cea mai proastă pentru ei". Ce a urmărit Teheranul prin escaladarea situației

Analizând în profunzime conflictul militar din Orientul Mijlociu, expertul în securitate Iulian Fota - profesor universitar, ex-consilier prezidențial și fost secretat de stat pentru afaceri strategice în cadrul Ministerului de Externe, a precizat că atribuie vina, fără echivoc, Iranului pentru această situație care continuă să escaladeze. 

În acest context, Fota a ținut să sublinieze că "Israelul ca țară modernă, occidentală ca și model de organizare socială, o democrație foarte avansată tehnologic și economic, nu are ca primă opțiune războiul", fostul consilier prezidențial adăugând că "statele occidentale fac bani în ziua de astăzi din comerț, nu din război". 

Analiza a fost realizată recent de profesorul Iulian Fota, pe parcursul podcastului "This is the story", moderat de jurnalistul Tudor Mușat. 

"Israelul produce tehnologie, vinde tehnologie, deci nu are interes să facă război, iar războiul îi costă. Israelul poartă războaie trimițând pe front oamenii care fac tehnologie, care sunt în bănci, care sunt la școală și produc generațiile astea remarcabile de experți israelieni. Când sună goarna, omul lasă locul de muncă de la firmă, ia arma și se duce la război. Este un cost economic mare și se vede deja în Israel în dezbaterile interne. Așadar, niciodată războiul, din 1948 încoace de când s-au declarat independenți, n-a fost opțiunea lor principală, dar, pe de altă parte, războiul întotdeauna a fost opțiunea cea mai proastă pentru ei și asta e regula meseriei în securitate națională, de a fi pregătit pentru ce e mai rău", a mai explicat Fota.

Vorbind despre motivele pentru care Iranul a escaladat situația în Orientul Mijlociu prin intermediul teroriștilor din organizațiile Hamas și Hezbollah, Iulian Fota a atras atenția că iranienii preconizau că israelienii vor răspunde dur atacului din 7 octombrie 2023, iar scopul lor a fost acela ca amplitudinea replicii israeliene să provoace nemulțumire în lumea arabă și astfel să arunce în aer acordurile de reconciliere ale Israelului cu Arabia Saudită și celelalte state din golf. 

"Părerea mea este că (iranienii - n.red.) nu au reușit. La un an de zile dacă stai să te uiți care este vestea bună - căci cea proastă e că au murit foarte mulți civili, (...) de pildă Arabia Saudită nu pare dispusă să arunce în aer înțelegerea cu Trump și să renunțe la acordurile Abraham, care de fapt asta subliniază și anume începutul unui alt tip de relație între Israel și anumite state arabe", a punctat Fota. 

"Statele arabe încep să vadă în Israel un partener din punct de vedere economic și tehnologic. Altădată vedeau numai adversari pe toate părțile. Dar arabii trebuie să iasă din chestiunea ecuației bazate pe petrol. Nu mai pot trăi numai din petrol pentru că petrolul ăla se cam duce", a mai spus expertul în securitate. 

Moderator: Suntem exact în preajma acelui moment, 7 octombrie, când se va împlini 1 an de la acel atac sângeros al Hamas în Israel. Și avem răspunsul Israelului vreme de 1 an de zile, fiind angajat în aceste operațiuni împotriva Hamas și Hezbollah, operațiuni extrem de dure, extrem de sângeroase. Parcă totul e făcut să escaladeze în momentul acesta. Suntem mai aproape ca oricând de un război în toată regula în regiune?

Iulian Fota: Situația este mult mai volatilă, mult mai periculoasă ca în trecut. (...) De exemplu, acum câteva luni, când am avut atacul direct al Iranului împotriva Israelului (a mai fost efectuat încă un atac până la momentul publicării acestui articol - n.red), a fost pentru prima dată când așa ceva s-a întâmplat. În relațiile internaționale, când ai niște linii roșii pe care le depășești, când ai niște evenimente care se întâmplă pentru prima dată, asta îți arată ceva profund în spate și-ți relevă schimbări sau transformări de mare amploare. De altfel, tensiunile pe care le avem în momentul acesta între Israel și Hezbollah sau între Israel și Iran, respectiv între Israel și Hamas au vechime. După ce Israelul a făcut pace cu cele două state arabe vecine, Iordania și Egipt, ecuația principală de securitate pentru Israel s-a mutat de pe confruntarea cu statele arabe pe confruntarea cu Iranul în primul rând, pe fondul modului în care Iranul contestă Israelul. Cu privire la asta aș face o precizare, o paranteză. Uneori când stai de vorbă cu oamenii care nu urmăresc tot timpul evenimentele astea și au fragmente lipsă în evoluția istorică încep să nu mai înțeleagă de unde s-a plecat și cum de s-a ajuns aici și de ce ceea ce se întâmplă astăzi este relevant prin prisma unor decizii din trecut. Or, acesta e un aspect foarte important pentru că până la urmă problema principală a Israelului nu sunt Hamasul sau Hezbollahul, ăștia fiind niște sateliți ai cuiva, în momentul de față ai Iranului. Sunt entități care au propria lor gândire și propria lor acțiune politică și strategică, dar care fiind organizații non-statale, având nevoie de resurse, întotdeauna au orbitat și au ciugulit de undeva. Acum 40 de ani ciuguleau de la Uniunea Sovietică. După aceea s-au reprofilat, inclusiv s-au implicat în activități criminale, pentru că aveau nevoie de bani și cum patronul dispăruse, întrucât Uniunea Sovietică s-a desființat în 1991 și nu mai avea cine să-i mai finanțeze, s-au apucat ei să își facă rost de bani. Și cum faci cel mai repede bani când ai nevoie de ei? Prin activități criminale. Deci este o poveste lungă, numai că ceea ce e important este să ne uităm totuși la niște elemente din trecut, pentru că ele sunt relevate relevante până în clipa de astăzi. Or, când vine vorba de această dialectică confruntațională între Israel și Iran trebuie să spunem un lucru: vina - iar eu o atribui în mod clar și fără niciun fel de ezitare, în toată această situație o poartă Iranul, pentru că avem un element care e limpede și nimeni nu-l contestă, respectiv că niciodată Israelul nu a cerut ștergerea Iranului de pe hartă, pe când președintele iranian Mahmud Ahmadinejad, în mai multe discursuri, cerea pur și simplu să fie șters Israelul de pe hartă. Așadar această relație conflictuală pe care o vedem între Israel și Iran nu este cauzată de Israel. E un lucru pe care îl spun tot timpul: Israelul ca țară modernă, occidentală ca și model de organizare socială, o democrație foarte avansată tehnologic și economic, nu are ca primă opțiune războiul. Statele occidentale fac bani în ziua de astăzi din comerț, nu din război. A fost o epocă într-adevăr, acum 200-300-500 de ani, când cine era puternic acapara pământ, iar cine a acaparat pământul era mai bogat, pentru că pământul aduce o serie întreagă de resurse cu el. 

Moderator: Mai este teoria că se fac bani din război, prin înarmare. 

Iulian Fota: Nu mai este valabilă. Gândiți-vă în primul rând că statele occidentale au renunțat la colonii. N-a fost numai presiunea restului lumii (...), ci în primul rând o presiune a propriilor factori de influență din interior, fiind o societate mai avansată, cu o altă conștiință, cu o intelectualitate care înțelegea că niște porcării din trecut nu se mai pot repeta și trebuie să-și ceară scuze pentru ele. Vedeți sclavia și așa mai departe. De asemenea, avem politica Statelor Unite, care a contat foarte mult. Poate că unele state europene, Marea Britanie, ar mai fi tras de timp măcar cu anumite colonii pentru a le mai păstra. Însă, politica americană de decolonizare a fost clară. Astfel, dacă voiai alianța, prietenia și sprijinul Statelor Unite trebuia să te pliezi pe ceea ce Washingtonul, pe bună dreptate, reclama, iar pe cale de consecință toate statele africane și din Asia, care mai aveau statutul ăsta, au fost lăsate să-și obțină independența, să fie libere. Apropo, am văzut o teorie plutind pe undeva că au început unii să regrete pentru că a fi pe picioarele tale înseamnă că trebuie să te descurci singur. Și de aici discuția dacă n-ar fi fost mai bine pentru anumite state din Africa să mai continue statutul acela colonial, pentru ca asta le-ar fi permis să se întărească mai mult administrativ, educațional, iar abia mai târziu să-și reclame independența.

Moderator: Cred că a fost și o mică perfidie din partea puterilor coloniale atunci când s-au retras, de a reuși să învrăjbească pe acolo tot felul de facțiuni și cumva ulterior să lase să se vadă că ele asigurau stabilitatea, iar acum nu mai e acea stabilitate. Mă rog...

Iulian Fota: Sunt cazuri pe care le putem discuta.

Moderator: Nu că ei le-au stârnit neapărat, dar probabil că le-au încurajat ulterior, în anii de după decolonizare, căci am văzut ce s-a întâmplat: războaie civile în Africa cu nemiluita și alimentate de o parte sau de alta.

Iulian Fota: Pentru că cel care a menținut ordinea a dispărut. Păi de aia avem toată situația asta în Orientul Mijlociu. Spuneați că în ultima sută de ani... Păi de ce era pace acum 100 de ani? Pentru că Imperiul Otoman controla tot Orientul Mijlociu și o parte din Africa de Nord, iar hegemonul sau cel care exercită puterea imperială stabilește ordinea, iar atunci când e cazul o și impune. Arabii și evreii trăiau în Levant în bună pace și înțelegere pentru că nu aveau posibilitatea nici unii, nici alții să adopte obiective naționaliste, pentru că nu-i lăsa administrația imperială. 

Moderator: E o carte cu un titlu extrem de interesant despre ce au făcut puterile occidentale acolo în urma prăbușirii Imperiului Otoman: Pacea care a pus definitiv capăt păcii. 

Iulian Fota: Teoria este corectă pentru că în momentul în care s-a creat vacuumul de putere prin dispariția Imperiului Otoman, evident că un teritoriu imens și foarte important atât strategic - drumul spre India, cât și ca resurse, a rămas disponibil pentru a fi incorporat în sfera de influență a altcuiva. Avem faimosul acord Sykes-Picot în Primul Război Mondial și care includea într-o primă fază și Rusia țaristă și conferea Rusiei țariste Constantinopolul, deci Istanbul. Și de multe ori am încercat să-mi imaginez o istorie din asta contrafactuală. Cum ar fi arătat soarta României și situația prin Marea Neagră cu o Rusie care, dacă n-ar fi venit revoluția bolșevică, ar fi luat Istanbulul, deși eu nu cred că turcii ar fi acceptat așa ceva. Cred că ar fi urmat o confruntare urâtă și dură între turci și ruși și Dumnezeu știe ce ar fi ieșit. Dar oricum Sykes-Picot a inclus inițial și Rusia ca parte la înțelegere. Or, Sykes-Picot ce însemna în primul rând? Împărțirea moștenirii Imperiului Otoman, cine ce bucăți ia. Și a fost o înțelegere între Franța, Marea Britanie și Rusia de la Constantinopol în jos plecând, inclusiv vestita împărțire care a rămas valabilă mult timp, despre care unii zic că și astăzi: vezi interesul continuu al Franței pentru Liban, de exemplu. Se lucrează pe vechile înțelegeri și pe vechile hărți stabilite în Orientul Mijlociu într-o anumită manieră absolut arbitrară, pentru că ai o mare națiune arabă, nu ai granițe naturale...

Moderator: Cineva a început să deseneze linii.

Iulian Fota: Absolut. Au luat harta și au zis: "Ce e la nord e al meu, ce e la sud e al tău". Iar lucrurile astea au rămas valabile mult timp, chiar dacă ulterior, după Al Doilea Război Mondial, americanii au devenit actorul principal, iar în anii 60-70 și Uniunea Sovietică. Revin la ceea ce am zis și anume că Israelul produce tehnologie, vinde tehnologie, deci nu are interes să facă război, iar războiul îi costă. Israelul poartă războaie trimițând pe front oamenii care fac tehnologie, care sunt în bănci, care sunt la școală și produc generațiile astea remarcabile de experți israelieni. Când sună goarna, omul lasă locul de muncă de la firmă, ia arma și se duce la război. Este un cost economic mare și se vede deja în Israel în dezbaterile interne. Așadar, niciodată războiul, din 1948 încoace de când s-au declarat independenți, n-a fost opțiunea lor principală, dar, pe de altă parte, războiul întotdeauna a fost opțiunea cea mai proastă pentru ei și asta e regula meseriei în securitate națională, de a fi pregătit pentru ce e mai rău. 

Moderator: Începusem discuția cu întrebarea dacă nu cumva chiar își propun să provoace un război regional.

Iulian Fota: N-ar avea de ce.

Moderator: Pe care să-l câștige, cum s-a mai întâmplat.

Iulian Fota: Nu-l pot câștiga. 

Moderator: Există aceste teorii că parcă într-un avânt din acesta fără precedent Netanyahu nu face decât să provoace prin acțiuni sângeroase, care sigur că vin în replică la alte acțiuni de partea cealaltă. Dar pare un răspuns de tip disproporționat să spunem, care să încurajeze o spirală a escaladării, respectiv să vedem la ce se ajunge. De pildă, povestea asta cu pagerele și walkie talkie-urile care au explodat rănind civili. 

Iulian Fota: Există o explicație, iar eu cumpăr explicația asta. Am văzut oficiali importanți, inclusiv purtătorul de cuvânt al armatei israeliene, spunând că ei aveau informații clare că se pregătește o variantă de 7 octombrie dinspre nord, dinspre Hezbollah și atunci au luat măsurile necesare să prevină o astfel de situație. Bun, acesta e punctul de vedere pe care ei îl afirmă. 

Moderator: Ce s-a întâmplat în Gaza, de pildă, după ce s-a produs momentul 7 octombrie 2023, acele bombardamente, rasul la Pământ, comunitatea internațională, spunând "stați puțin că acolo sunt civili", păreau niște momente extreme, cumva făcute, iar aici desigur suntem doar pe terenul unor speculații, ca să încurajeze o ripostă pentru ca pe urmă să se transforme totul în ceva mai mare. 

Iulian Fota: Se va împlini 1 an, iar aceasta e o întrebare foarte pertinentă: de ce Hamasul a atacat Israelul în maniera aceea care inevitabil genera o replică și o reacție dură? Sunt absolut convins că liderii Hamasului știau ce fac, de exemplu, când au băgat copilul în cuptorul cu microunde, au decapitat, au violat (...), când ai o istorie destul de lungă a confruntărilor cu Israelul și știm modelul de reacție, cultura strategică a acestei țări, care atunci când este pusă cu spatele la zid, reacționează foarte tranșant și foarte eficient pentru că ei nu au prea multe alternative. Din punct de vedere geopolitic, Israelul nu este o țară mare. Israelul nu are ceea ce se numește adâncime strategică. De exemplu, în România dacă ai pierdut Dobrogea, te retragi în Oltenia sau în Banat, te refaci ca și forțe armate, revii, recuperezi, eliberezi Dobrogea. Israel este o țară pe lung, cu o suprafață totală, din ce-mi aduc aminte, cam cât Oltenia sau Muntenia și e o țară care poate fi tăiată în două ușor, iar acesta a fost coșmarul lor strategic ani de zile. Și azi era o știre că pentru prima dată a folosit Hezbollahul rachete balistice să atace Tel Avivul. Păi din sudul Libanului, unde sunt concentrați cei de la Hezbollah, până la Marea Roșie, unde e chestia ascuțită de se termină teritoriul Israelului, sunt vreo 400 de kilometri. Așadar din Liban până pe la Tel Aviv cred că sunt vreo 200-200 și ceva de kilometri. Astea nu-s distanțe. Nu vorbim de mii de kilometri între Statele Unite și Uniunea Sovietică. Și știm că Hezollah are rachete Scud și se bănuiește că Hezbollahul poate ataca anumite porturi ale Israelului, care sunt iarăși un punct important din perspectivă economică pentru Tel Aviv. Deci, în momentul ăsta cam tot teritoriul Israelului poate fi lovit cu astfel de rachete mai sofisticate sau improvizate cum au Hezbollah și cum de altfel a avut și Hamasul. Așadar, în octombrie anul trecut, cei care au comis atrocitățile de atunci au vrut o reacție a Israelului. Întrebarea este de ce au atacat Israelul. După un an de zile, eu rămân la părerea mea că nu era importantă atacarea Israelului, ci ceea ce era important, pentru că se știa cum va reacționa Israelul, a fost aruncarea în aer a acordurilor de reconciliere cu Arabia Saudită și celelalte state din golf. Întotdeauna trebuie să iei tabloul mare strategic. 

Moderator: Din ce motiv? Pentru că ei au anticipat că replica va fi foarte dură și că lumea musulmană va zice "vai ce faceți?". Israelul a picat într-un fel în această capcană, să-i spunem așa? A dat replica la care se așteptau și după aceea au fost arătați cu degetul?

Iulian Fota: M-am uitat de pildă cum a început războiul din Transnistria, m-am uitat cum a început războiul din Georgia. De ce? Pentru că sunt războaie pe care rușii le-au generat și sunt războaie relevante ca know-how, ca expertiză, ca și concluzii inclusiv pentru noi. În funcție de interesele unei anumite țări și de situația ei geopolitică, poți crea scenarii în care țara respectivă să nu aibă pur și simplu opțiuni. Adică, cu alte cuvinte, dacă nu reacționează militar, să-și apere ceea ce ea consideră că este al ei, în momentul ăla vii cu celălalt scenariu, în care cine se află la putere e acuzat de iresponsabilitate, că nu este capabil să apere țara și încerci să creezi o criză politică. Și chiar dacă nu reușești să atragi țara respectivă într-o reacție militară, creezi o situație politică internă foarte dificilă, foarte delicată. Așadar, pe cultura strategică a Israelului și pe lunga lui istorie de confruntare cu aceste elemente de ostilitate și cu aceste atitudini antisemite, totodată Bibi Netanyahu ca premier fiind un pic slăbit, trebuie zis că cine a orchestrat toată chestia asta a citit foarte bine semnele. Netanyahu era slăbit, era atacat puternic de opoziția israeliană pe chestiunile legate de justiție și de faptul că el vrea să modeleze justiția israeliană plecând de la nevoile lui, întrucât avea niște acuzații de corupție și erau niște anchete în derulare. Este clar că Israelul a avut niște vulnerabilități interne și imediat după octombrie anul trecut, unii au spus, iar părerea mea e că au dreptate: "Ne-au văzut slabi, ne-au văzut divizați". Slăbiciunea, și trebuie să ținem întotdeauna minte, invită la agresiune, atrage agresorul sau încurajează adversarul sau dușmanul să profite de slăbiciunea ta internă. Deci a fost un moment de slăbiciune internă politică a societății israeliene, coroborată cu un interes iranian clar, pentru că după reconcilierea cu Egiptul și cu Iordania, care a fost remarcabilă și care a oferit ani de pace pentru Orientul Mijlociu, acum ultima problemă care mai era de rezolvat era în curs de rezolvare și ea, cu Arabia Saudită. Care sunt cele 3 țări reprezentative ale Orientului Mijlociu? Iranul, Arabia Saudită și Egiptul. Ei, cu două dintre ele, ambele state arabe, Israelul ajunge la un modus vivendi și la o împăcare cu situația și o gestionare a eventualelor diferențe prin mijloace diplomatice. De asemenea, este o miză foarte importantă și asta oricum va fi valorificată: statele arabe încep să vadă în Israel un partener din punct de vedere economic și tehnologic. Altădată vedeau numai adversari pe toate părțile. Dar arabii trebuie să iasă din chestiunea ecuației bazate pe petrol. Nu mai pot trăi numai din petrol pentru că petrolul ăla se cam duce. Deci într-un orizont de 30-40-50 de ani vor avea nevoie și ei să producă tehnologie ș.am.d.. Și de pildă jucătorii ăștia de fotbal pe care îi aduc sunt parte tot din acest nou narativ pe care ei îl pregătesc, de a arăta că este un alt Orient Mijlociu, că nu mai e vechiul orient bazat pe niște tradiții și pe petrol și cam asta era tot. 

Moderator: Așadar potențiala bună înțelegere a fost aruncată în aer. 

Iulian Fota: S-a încercat. Părerea mea este că nu au reușit. La un an de zile dacă stai să te uiți care este vestea bună, căci cea proastă e că au murit foarte mulți civili, (...) de pildă Arabia Saudită nu pare dispusă să arunce în aer înțelegerea cu Trump și să renunțe la acordurile Abraham, care de fapt asta subliniază și anume începutul unui alt tip de relație între Israel și anumite state arabe. (...) Nici chiar Qatarul și nici chiar statele astea mai mici care sunt cu un ochi și la Arabia Saudită, nu vor încă să anunțe că procesul este mort. Și bineînțeles că nu vor, întrucât și americanii fac eforturi. De aia americanii sunt implicați și încearcă o soluție negociată și încearcă să închidă povestea în Gaza, pentru că înțeleg și ei că povestea asta cu Gaza are impact negativ asupra acestei politici pe care în mod inteligent Joe Biden a preluat-o de la Donald Trump, pe care n-a negat-o, n-a contestat-o, ci, dimpotrivă, a dus-o mai departe, s-a străduit pentru ea. 

Moderator: Ce a fost diferit în episodul care se tot derulează de un an de zile?

Iulian Fota: Ceea ce este diferit e că Hamasul a avut timp să se baricadeze în interiorul Gaza, cum de altfel se vede acum că Hezbollahul e baricadat în interiorul societății libaneze. Israelienii au fost puși în fața unei dileme. Vorbeam de relații internaționale. Să știți că relațiile internaționale întotdeauna au fost foarte cinice, foarte pragmatice, dincolo de vorbe frumoase. Când ajungi la punctul ăla foarte complicat, foarte greu ca și decizie politică de tipul "eu sau el?" ori "mama mea sau mama lui?", întotdeauna răspunsul va fi "mai bine el decât eu". Este în firea omului. E o chestie naturală până la urmă. Când ai 2 oameni care se luptă, evident în final câștigă cel care are și calități, e și mai motivat, are dorința aia de a-și răpune adversarul. Deci pur și simplu israelienii au înțeles foarte clar ce urmează să se întâmple, "pentru că din punct de vedere militar stăpânim atât de bine arta militară și a folosirii forței și a purtării războiului, încât știm consecințele faptelor noastre". Însă, repet, aveau două variante, să pară slabi, să nu pedepsească gestul absolut înspăimântător pe care Hamasul l-a comis și cu niște consecințe nebănuite, dar toate negative pentru ei în viitor, sau să-și asume (să atace - n.red.). (...) Am fost acolo la un moment dat timp de o săptămână pe un program de vizite oferit de Ministerul de Externe al Israelului. Am văzut rastelurile cu rachete trase și căzute, resturile culese, am înțeles problematica. Am văzut tot Israelul și m-am întors de acolo cu o bună înțelegere a situației strategice a Israelului în raport cu toți vecinii săi. Și ne-au arătat filmulețe cu mașini de gunoi care au ascuns rachete. Era scoasă mașina de gunoi pe stradă (de către teroriști - n.red.), ridicau bena sau basculante din astea obișnuite, iar sub ele erau puse tunurile de lansat rachete, lansau racheta, puneau bena la loc și plecau cu ea de zici că e mașină normală. Așadar, toate lucrurile acestea, că folosesc spitalele, că folosesc moscheile, se știau. În jur de 2006-2007 am fost. De atunci se știa, darămite acum. Israelienii aveau o imagine foarte exactă asupra situației de acolo, dar au avut această dilemă, privind eliminarea, cu toate riscurile de rigoare, a unei amenințări care a început să comită atrocități și dacă a îndrăznit să facă aiureala aia, cine știe ce erau în stare să facă cei de la Hamas. Și să vă spun o chestiune. Hamasul putea să scutească de multe sacrificii și multă suferință populația palestiniană dacă voiau, dar nu i-au lăsat să plece, i-au ținut ca scuturi umane în mod special, ca să mărească costul de imagine, de opinie publică pentru Israel. Deci populația palestiniană din Gaza a fost mulți ani de zile și este în continuare prizoniera Hamasului, iar Hamasul nu are niciun fel de jenă să-i sacrifice atunci când, din punct de vedere ideologic sau chiar personal, interesele lor cer chestiunea asta. Israelul a avut o logică de acest tip: păi dacă voi nu aveți milă de propria populație și o folosiți ca scuturi când noi suntem amenințați și țara este agresată, iar astfel de atrocități se întâmplă, noi să fim ăia care să ținem cont de elementele astea în detrimentul nostru? S-a ajuns la formulă de tipul: orice lider e plătit să-și apere poporul, iar dacă apărarea acestui popor presupune un număr ridicat de victime umane, nu o faci cu inima ușoară, te încarcă cu o răspundere care te va urmări toată viața, dar obligația este față de propriul popor și față de propria țară.