"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Începând cu luna iunie a anului 1948 și până în iulie 1950, tânărul Nicolae Ciurică a fost om de legătură și susținător al partizanilor bănățeni și mehedințeni conduși de colonelul Ion Uță, erou decorat al Armatei Regale Române. Trădat, Uță va muri martiric, în luptă, împresurat de securiști într-un sălaș de lângă satul Borlovenii Noi, în fatidica dimineață de 8 februarie 1949. Din iulie 1950, riscând arestarea pentru susținerea luptătorilor anticomuniști din munți, Nicolae Ciurică pune mâna pe un pistol-automat Orița și se alătură partizanilor supraviețuitori din gruparea Uță (la acel moment conduși de Dumitru Ișfănuț zis ”Sfârloagă”), următorii patru ani luptând împotriva trupelor de Securitate și Miliție.
Cei mai mulți dintre frații de arme ai lui Nicolae Ciurică aveau să piară fie în ciocniri cu Securitatea, fie la zid, condamnați la moarte. Trădat și arestat în primăvara lui 1954, chiar în Săptămâna Mare, tânărul Ciurică va refuza orice fel de colaborare cu securiștii, trecând prin torturi și bătăi ca unul fără de carne. Anchetele s-au prelungit timp de o jumătate de an. La proces, Securitatea a solicitat condamnarea sa la moarte, tocmai pentru că partizanul a rămas de nezdrobit. Finalmente, Nicolae Ciurică a fost condamnat la 25 de ani de temniță grea și muncă silnică din care a executat 10, până în ‘64, la decret, trecând, în principal, prin Jilava, Baia Sprie și Gherla (unde avea să rămână cel mai mult). Ulterior a fost supravegheat și hărțuit în permanență (împreună cu întreaga sa familie) de Securitate până în decembrie 1989 – mai multe detalii AICI și AICI.
De-a lungul celor patru ani de luptă cu arma-n mână, Nicolae Ciurică a scăpat din nu mai puțin de șapte încercuiri securistice. În cursul unei împresurări, viața i-a fost salvată chiar de Noul Testament, care a deviat sau a oprit, mulțumită grosimii și a coperților, gloanțele securiștilor ce-i ciuruiseră sacul de merinde, atârnat undeva în zona șoldului și a abdomenului. Am avut privilegiul de a ține în mână acest Nou Testament străpuns de glonț pe care l-am fotografiat pentru voi (foto jos). În cadrul unui amplu interviu, domnul Nicolae Ciurică (ultimul partizan în viață al României) mi-a relatat acel episod petrecut în luna iunie a anului 1951. În cele ce urmează vă prezint fragmentele respective:
Nicolae Ciurică: După rănirea lui Ișfănuț (primăvara lui ‘51), pe la sfârșitul primăverii ne-am mutat centrul de acțiune în pădurile Semenicului. Pe-atunci eram în grup cu Gheorghe Serăngău, Iancu Baderca, Ion Caraibot și Victor Curescu. Oamenii locului s-au dovedit buni români, au fost săritori și ne-au ajutat cu provizii, informații și haine. Când se mai întâmpla să intrăm prin sate izolate, citeam speranța și bucuria pe fețele țăranilor, ne considerau un sprijin.
Răzvan Gheorghe: Și în pădurile Văliugului au fost incidente.
Nicolae Ciurică: Da, acolo l-au rănit securiștii pe Nelu Caraibot. Să-ți zic cum a fost. Era într-o zi însorită de iunie când ne-am hotărât să facem niște exerciții de tragere. Asta nu doar că ne relaxa și ne ținea în formă, dar aveam niște muniție veche și ne temeam că ne va face surprize în luptă, am zis ca măcar să o folosim într-un mod util. Fiind în mijlocul unor păduri seculare, departe de orice așezare, chiar nu ne-am făcut griji că împușcăturile vor fi auzite de cineva. Ciopliserăm niște ținte pe copaci aflați nu foarte departe, cât să le putem nimeri cu pistolul-automat, și ne puneam în diverse situații ipotetice. De pildă, un ortac se făcea că înaintează liniștit și dintr-odată altul îi dădea semnalul de tragere – ”Foc!” –, moment în care se rostogolea și încerca să nimerească toate țintele. Ne pregăteam pentru situațiile în care securiștii ne-ar fi luat prin surprindere, Sfârloagă abia ce pățise asta.
După finalizarea antrenamentului am tăiat-o prin pădure. Patrulam deseori, trebuia să știm tot ce mișca în zona aia. Se apropia seara când am dat de o poiană mare unde se afla cantonul unui pădurar. Imediat l-am reperat și pe el, ieșise dintre copaci, la numai câțiva metri de noi, însă ne-am lăsat pe burtă în iarba înaltă și nu apucase să ne sesizeze prezența. Își lepădase pușca lângă un fag și se foia de colo-colo, era limpede că-l frământa ceva. Un ortac s-a săltat, l-a somat, i-a zis să-și ia arma și l-a chemat la noi, atenționându-l să nu facă vreo prostie că va fi împușcat. Speriat, pădurarul s-a conformat întocmai. Era neamț, vorbea stâlcit româna. Auzise împușcăturile și-l alarmaseră, dar i-am spus să nu-și mai bată capul. A înțeles ce a fost de înțeles.
Ne-a invitat în canton, ne-a pus la masă și ne-a omenit cu pâine și untură, cum se obișnuia pe la ei. Din vorbă-n vorbă ne-am dat seama că era om de treabă, nici el nu-i înghițea pe comuniști. Era din Gărâna sau Brebu, satele alea săsești. Fiind tânăr și fără astâmpăr mă tot fâțâiam pe-acolo. La un moment dat am auzit un murmur ciudat ce venea dintr-un colț al încăperii. Ortacii încă erau la masă, nu l-ar fi deslușit. M-am apropiat și am remarcat că zgomotul răzbătea dintr-o cutie de lemn în interiorul căreia am găsit un telefon cu receptorul ridicat. I-am chemat degrabă pe ceilalți și împreună am surprins o convorbire extrem de interesantă: un necunoscut care abia vorbea româna îi alerta pe milițienii din Văliug, reclamând că în cantonul lui s-a tras întreaga zi. Exagera, desigur, dar cine era individul?
– Aoleuuu, ăsta-i un coleg de-al meu! E porcu’ de brigadier silvic de la cantonul 2 Păroasa! Numai el poate vorbi direct cu Văliugul, ne-a lămurit pădurarul, punându-și mâinile-n cap.
Apoi ne-a explicat cum să ajungem la el. I-am mulțumit pentru tratament și colaborare și l-am rugat să nu spună nimănui despre prezența noastră. Evident c-am pornit imediat spre cantonul 2, n-aveam timp de pierdut. Activam în regiune și eram obligați să-i dăm o lecție pe măsură pădurarului, trebuia să ne asigurăm că nu va face și alte reclamații, care ne-ar fi putut aduce trupele de Securitate pe cap. Se lăsase noaptea când am ajuns la canton. Ne-am furișat spre lumina ce pâlpâia la fereastră și ne-am uitat printre bârnele gardului fără a întrezări vreo mișcare sau altceva ciudat. Atunci mi-a venit o idee așa, mai buclucașă, și le-am spus-o ortacilor:
– Mă, știți ce-ar fi mai indicat? Ia să mă-mbrac eu în milițian și să-i zic ăstuia c-am venit să investighez reclamația. Dacă-i totul în ordine, săriți gardul, îl luăm și hotărâm ce facem cu el, e bine-așa?
Au fost de acord. Aveam uniforme de milițieni și soldați, că pe-ăia de-i prindeam îi dezarmam, îi dezbrăcam, îi speriam de-ncepeau să plângă și-apoi le trăgeam câte-un șut în cur și le dădeam drumul. Am căutat prin ranițe și am izbutit să înjghebăm două uniforme – unul avea o pereche de pantaloni și o caschetă, altul păstrase doar pantalonii, un al treilea avea veston și caschetă. M-am echipat și-am sărit gardul nu înainte de a stabili o parolă, astfel încât ceilalți să mă urmeze imediat ce o auzeau. Spre surprinderea mea, deși îi zisesem să n-o facă, pentru că-i crescuse ditamai barba, la câteva secunde m-am trezit că și Victor Curescu a sărit după mine. Se îmbrăcase cu resturile celeilalte uniforme.
– Te-ai smintit?, l-am certat în șoaptă. Cine dracu’ a mai văzut milițian cu barbă?!
Eram tânăr, încă nu-mi creștea barba, eu aș fi putut trece drept milițian, dar Victor n-ar fi avut nici cea mai mică șansă. Până la urmă și-a acoperit cu mâna jumătatea de jos a feței și mi-a făcut semn că rămâne în spatele meu, însă chiar atunci a lătrat un câine și s-a deschis ușa.
– Bună seara, tovarăși!, a răsunat vocea brigadierului silvic, care ne privea suspicios din tindă, în special pe Victor.
– Bună seara, tovarășe!, i-am răspuns. Ne-ai dat telefon ca să ne ceri ajutorul și uite, am ajuns.
I-am zâmbit, însă pădurarul încremenise și nu mai sufla o vorbă, era de parcă-și înghițise limba. Se prinsese, lepădătura! Am strigat parola și restul ortacilor au aterizat lângă noi. Firește c-am schimbat placa:
– Până aici ți-a fost! Îți place să torni, a? Te-am auzit când vorbeai cu milițienii la telefon!
– Nu spus eu! Nu spus eu!, se văicărea, dar el fusese, l-am recunoscut după voce.
Și ăsta era neamț, vorbea foarte stricat româna. L-am împins cu țeava pistolului în interiorul cantonului. Am intrat cu toții, numai Iancu Baderca a rămas de pază. În odaie am găsit-o și pe soția pădurarului, care plângea în hohote și se dădea de ceasul morții:
– Iertare! Iertare! Eu aștept fatu meu să vină de la Reșița, iertare!
N-aveam noi treabă cu fata lor. Nici n-am apucat să mă obișnuiesc cu lumina lămpii, că Iancu ne-a dat de știre că auzise un zgomot în pădure. Inițial am crezut că o fi fost vreo sălbăticiune sau că i s-o fi părut. La scurt timp însă, o rafală de mitralieră a spulberat geamurile, împroșcând camera cu zeci de gloanțe. Securiștii și milițienii încercau să înconjoare cantonul, era limpede. M-am aruncat pe dușumea, alături de mine s-a prăbușit și Ion Caraibot. Deși fusese rănit în braț a deschis totuși focul în direcția ferestrei. Era un haos de nedescris, gloanțele ne șuierau pe la urechi. Neatinși, nemții se tăvăleau, scânceau și zbierau înspăimântați, nemaiștiind cui să ceară îndurare.
Nu fără mari riscuri și dificultăți, fiindcă automatele răpăiau în permanență, am reușit totuși să ne retragem și-am sărit gardul pe rând, aruncând grenade și menținând un tir puternic. Regrupați în desișuri, am observat că lipsea Ion Caraibot, rana nu-i permisese să iasă. Nu ne puteam abandona fratele de arme, așa că ne-am întors, târându-ne pe coate și genunchi până la gard, unde ne-am făcut rapid planul. Atunci nu se mai trăgea, securiștii stăteau cu capul la cutie. În timp ce doi ortaci au aruncat din nou cu grenade, ca să-i țină la distanță, știind că exploziile îi îngrozeau, eu și un alt camarad am sărit gardul, l-am apucat de subsuori pe Caraibot, care zăcea într-o baltă de sânge, în același loc unde se prăbușise, l-am trecut gardul cu ajutorul celorlalți și ne-am refugiat în pădure printre gloanțe. Securiștii își reîncepuseră tirul.
Ne-am depărtat destul de rapid cu toate că trebuia să cărăm rănitul. Nelu avea dureri mari, sângera abundent. A insistat să-l pansăm dar n-am putut face asta în condiții de noapte și fugă. Ar fi fost foarte riscant să ne oprim, să aprindem lanternele și să scotocim prin ranițe, nu știam dacă trupa pornise în urmărirea noastră sau dacă erau și alte efective comasate în zonă. I-am legat o cârpă peste rană și-am strâns-o cât am putut de tare ca să mai oprească sângerarea, altă soluție nu exista. Am mers întreaga noapte, când s-a crăpat de ziua ajunseserăm la poiana Ciula, în apropierea Teregovei. Abia acolo i-am spălat rana, i-am pansat-o și l-am îngrijit cu medicamentele găsite de fiecare prin ranițe.
Atunci am văzut că sacul meu de merinde fusese ciuruit de gloanțe, nici nu băgasem de seamă. Unul străpunsese Noul Testament, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Răzbise pe partea cealaltă, dar nu m-a putut atinge și asta numai datorită Cărții Sfinte, care l-a încetinit și i-a deviat traiectoria. Dacă n-aș fi avut-o, glonțul mi-ar fi perforat șoldul, cine știe ce s-ar mai fi ales de mine. Coperțile groase și numărul mare de pagini m-au salvat. Asta m-a cutremurat, măi băiatule.
Când le-am arătat-o, ortacii au prins a se-nchina. S-a lăsat o tăcere adâncă. Noul Testament a trecut din mână-n mână. Ce dovadă mai mare putea fi că Dumnezeu mă veghease și-mi salvase viața? Și acum mi se face pielea de găină. Temându-mă că o s-o pierd, la ceva vreme după incident i-am încredințat cartea unui consătean din Titerlești, Pătru Răducan, om de toată nădejdea. A păstrat-o cu grijă și mi-a înapoiat-o peste ani de zile, când m-am eliberat din închisoare. De-atunci nu ne-am mai despărțit niciodată. În timp s-a deteriorat, coperțile nu mai există, că le-au atins multe mâini, s-au scurs mai bine de șaptezeci de ani de la noaptea aia, dar urma glonțului se vede foarte bine. O biblie împușcată e dovada că Dumnezeu a fost, este și rămâne alături de toți cei care aleg să-I urmeze calea. În urmă cu ceva vreme mi-a cerut-o arhiepiscopul Timișoarei, Ioan Selejan, mitropolit al Banatului, însă i-am transmis că nu mă pot despărți de ea cât încă sunt în viață. Chiar nu pot, a devenit o parte din mine.
Vezi tu, în timp ce regimul și securiștii ne numeau ”bandiți”, ”teroriști” și ”dușmani ai poporului”, noi purtam în ranițe biblii și cărți de rugăciune. Țin minte că un ortac obișnuia să citească din ”Visul Maicii Domnului”. Ne gândeam deseori că vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, numai noi n-aveam unde să ne tragem sufletele. Ne regăseam în cuvintele Mântuitorului. Desigur că în aceleași ranițe țineam și munițiile, doar nu ne-am fi lăsat duși ca mieii la abator. Acolo mai aveam fașe, medicamente, spirt, binoclu, lanternă, busolă și alte lucruri de mare trebuință pe munte.
