"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Pe fundal se aud explozii fără contenire. Uneori exploziile răsună undeva aproape. Sunt asurzitoare. Alteori se aud departe, ca un ecou. Oricum ar fi, rămân prezente. Din când în când oamenii trec de-a lungul străzii. Clădirile sunt cenușii, sumbre. Un cuplu în vârstă cară un bidon cu apă potabilă – își asigură rezervele. E dimineață. Alții se duc la muncă. Toată lumea își vede de viață, de treburi, pare că nimeni nu observă focul artileriei rusești.
E un oraș industrial. Razele calde ale soarelui inundă strada. Din loc în loc se observă niște cutii din beton de 3 pe 3 metri cu inscripția ”Adăpost”. Ferestrele caselor sunt acoperite cu scânduri și plăci de lemn. Din tot ce e în jurul meu, parcă numai aceste detalii mărturisesc cruda realitate. Și zgomotul permanent al exploziilor.
(Sursa foto: arhiva Podul.ro)
La o primă vedere, mi-a părut uluitoare normalitatea afișată de oamenii din jurul meu. Apoi mi-a fost clar că pentru ei asta nu este altceva decât viața de zi cu zi. Chiar și după ce am petrecut câteva ore într-un astfel de oraș, adaptarea a fost una treptată. E inevitabil. La urma urmei, faptul că o persoană s-ar putea adapta oricăror condiții de trai poate fi înțeles, însă situația rămâne una uimitoare. Ajuns în Ucraina, oricine trăiește într-o țară fără război se va teme de realitățile de aici. De asemenea, oricine trăiește într-un oraș aflat departe de ororile frontului se va teme de bombardamente. Dar oamenii care locuiesc într-un oraș din prima linie, supuși în mod constant bombardamentelor de artilerie, sunt obișnuiți cu această nouă realitate teribilă. Cu toții au trecut prin experiențe traumatice care le-au rămas adânc imprimate în subconștient.
(Sursa foto: arhiva Podul.ro)
La rândul lor, în pofida tuturor ororilor de pe front și a morții omniprezente, militarii se adaptează, în cele din urmă, la viața de zi cu zi.
”Este deja un obicei. Dacă un proiectil zboară, atunci lasă-l să zboare! Ce poți face cu el?”, a declarat, în exclusivitate pentru Podul.ro, un medic de front care activează în brigada de asalt ”Lut”.
”E drept, nu mă pot obișnui cu avioanele de luptă ale rușilor, dar, indiferent dacă vreau sau nu, până la urmă mă duc direct în pat”, ne-a spus militarul cu indicativul ”Walter”, care face parte din Brigada a 3-a separată de asalt.
(Sursa foto: arhiva Podul.ro)
Podul.ro a venit în regiunea Donețk și a luat la pas orașele și așezările din prima linie. Am încercat să aflăm cum arată viețile civililor care au ales să rămână în casele lor, în pofida sângeroaselor încleștări care au loc în imediata proximitate.
Citind știrile despre cursul evenimentelor de pe front, imaginația desenează, inevitabil, peisajele cenușii și pustii ale așezărilor bombardate. Orașe fantomă, care până nu demult vor fi fost pline de viață și zâmbete. Acum, în locul troleibuzelor și autobuzelor vedem echipamente militare. Copiii nu se mai joacă pe străzi și prin curți. Din loc în loc – sedii și puncte militare păzite cu strășnicie.
(Sursa foto: arhiva Podul.ro)
Dacă veți lua la pas străzile, veți realiza că aceste orașe nu sunt pustii, așa cum la început ați fost tentanți să le imaginați. Desigur, acum sunt mai puțini oameni decât erau odinioară, pe timp de pace, însă fiți convinși că viața nu a dispărut. Pur și simplu a căpătat o nouă formă. În cea mai mare parte, oamenii ce s-au încăpățânat să rămână sunt bătrâni care refuză cu vehemență să îți părăsească locuințele de-o viață.
”Eu nu mai am pe nimeni, deci la cine și unde să mă duc? La 79 de ani, chiar nu mai am puterea și motivația de a începe o nouă viață”, ne-a explicat una dintre bunicile întâlnite.
În plus, în ciuda a tot ceea ce văd oamenii care trăiesc în așezările din prima linie, propaganda rusă, care, în regiunea Donețk, spală creiere de decenii, continuă să funcționeze, mutilând în continuare percepții. Pentru unii trebuie să fie extrem de greu să accepte că și-au trăit întreaga viață având credință în Imperiul Răului și fiind manipulați în permanență de minciunile autorităților ruse.
(Sursa foto: arhiva Podul.ro)
”Într-o zi am fost la Kramatorsk. Venisem la frizer. În timp ce stăteam pe o bancă și așteptam să-mi vină rândul, am auzit un televizor de la o fereastră deschisă a clădirii, undeva pe la etajul al doilea. Era vorba despre un post rusesc”, și-a amintit ”Walter”.
Rusofilii rămași în localitățile din primele linii reprezintă un pericol major pentru Forțele Armate ale Ucrainei. Unii dintre aceștia colaborează cu invadatorii ruși prin intermediul canalelor de Telegram, unde anunță pozițiile și mișcărilor efectivelor ucrainene.
”Dar rușii nu trag cu acuratețe. E o poveste comună când, în cele din urmă, obuzele ajung să lovească chiar casa celui care a dezvăluit coordonatele”, ne-a spus Ulyana, care activează în Brigada 80 separată de asalt.
Totuși, mulți dintre cetățenii care au ales să rămână în casele lor au o poziție pro-ucraineană. Unii dintre ei chiar și-au oferit locuințele pentru uzul trupelor ucrainene.
(Sursa foto: arhiva Podul.ro)
În orice caz, indiferent de convingerile lor, atât civilii pro-ucraineni cât și cei pro-ruși trăiesc cu amenințarea zilnică a morții.
Adesea, cei rămași provin din familii disfuncționale. De multe ori, acești oameni fac afaceri și diverse combinații, folosindu-se de prezența armatei. Aceasta în condițiile în care personalul militar poate rămâne o zi sau două în orașele și satele din prima linie, pentru a lua o pauză de la focul frontului. Prin urmare, având în vedere cererea mare de produse și lucruri de uz zilnic, unele companii private ridică mult prețurile. Specula e o dominantă a acestor zone.
Nu în ultimul rând, oamenii nu vor să-și părăsească locuințele și pentru că se tem că le vor fi furate bunurile. E motivul pentru care mulți dintre cei care plecaseră se întorc din nou la vechile case.
”Copiii suferă, asta-i cel mai rău aspect. Nu îmi este clar ce cred părinții care își ascund copiii prin beciuri când autoritățile încearcă să-i evacueze. În același timp, părinții insistă că cei mici ar fi fericiți aici”, ne-a explicat Ulyana, fără să-și ascundă surprinderea.
În astfel de orașe și sate nu-i deloc neobișnuit să observați o imagine puțin spus teribilă – copiii aleargă și-și pasc vitele printre tancuri, instalații de artilerie și vehicule blindate.
(Sursa foto: arhiva Podul.ro)
Soldații au o mulțime de povești ciudate, unele părând de-a dreptul fantastice. De exemplu, într-un sat din regiunea Donețk, militarii ucraineni stăteau în tranșee în timpul unui atac puternic al artileriei rusești. Ploua cu obuze, oricând unul ar fi putut să cadă peste ei. Pământul se cutremura, schijele zburau pretutindeni. La un moment dat, în acest decor a apărut o femeie ce căra niște sticle cu apă. A trecut calmă printre tranșee, fără nici cea mai mică intenție de a se grăbi, i-a salutat pe militari, care o priveau șocați, și s-a dus la treburile ei.
Într-o altă localitate, ne-au încredințat militarii, o femeie stătea printre schije și mine, vânzându-și calmă peștele.
În timpul unei încleștări sângeroase din zona orașului Bahmut, niște militari au întâlnit un bunic care tăia lemne în aer liber. Parcă nici nu-i păsa de măcelul din jurul lui.
Auzind toate aceste relatări, nu mai pare de mirare că oamenii trăiesc într-un oraș supus atacurilor constante de artilerie. Evident, situația nu a devenit imediat critică. Intensitatea ostilităților crește odată cu apropierea liniei frontului. Obișnuindu-se treptat cu o situație negativă, oamenii nu mai observă cum se obișnuiesc cu agravarea ei. Percepția realității e încețoșată. În aceste condiții, următoarea întrebare e cât se poate de legitimă: oare nu va fi prea târziu pentru unii dintre ei, când situația va tot degenera?
