Credință fără fapte? (de ce pare că noi, ortodocșii, nu avem reflex etic)

Acum mai mulți ani în urmă, când eram profesor la Hanovra, am stat la o cină în reședința dintr-o latură a Domului din Hildesheim cu episcopul catolic emerit al locului, Joseph Homeyer, între timp de fericită memorie, fost președinte al organismului care reunea conferințele episcopale catolice din țările Uniunii Europene și prieten al Serbiei, mijlocind în plin război între turbații croați catolici și dezlănțuiții sârbi și, mai departe, sangvinii musulmani bosniaci. Omul era plin de experiențe care, la un loc, îmi dădeau o imagine mai concretă a teribilei tragedii care a premers destrămării Iugoslaviei. Scene cu străzi blocate, rachete explodate aiurea, răniți, familii care se căutau cu disperare, refugiați, ierarhi și imami depășiți de situație, unii duși cu capul, punând gaz pe foc, Mladici sau Miloșevici, criminali și politicieni suspecți în toate direcțiile, un luptător pentru eliberare, în Kosovo, indistinct de profilul teroristului internațional. Fulgurant, apăreau figura de sfânt a Patriarhului Pavle, a obștei de la Dečani sau cea a lui Hans Koschnick, administratorul neutru al orașului-bombă Mostar cu al său simbolic pod care lega două neînțelegeri, nu două comunități. În fine, multe întrebări, explicații, inclusiv de la un moment încolo cu harta sub ochi, pentru a înțelege mai bine.

Episcopul Joseph se implicase foarte mult în tot ghemul de probleme, încurajând realizarea unui centru la Sarajevo de dialog inter-creștin și inter-religios. Era conștient pe deplin că situația din Balcanii de Vest nu a apărut din senin, că presa mondială era dominată de știri, abordări și analize frecvent nedrepte, că, precum acum în Ucraina, prima care cade victimă războiului este realitatea. Totul se rescrie și este văzut, perceput, în funcție de front, de cât ai pierdut sau de cât te temei că o să pierzi în curând, viața mai ales. Și nu pentru că nu ar fi fost un om atașat valorilor democratice, dar se întreba retoric cum de Germania, țara lui care tocmai se reunificase, a fost prima care a încurajat destrămarea alteia, oricum federală. Sigur, nu era naiv, știind foarte bine că, cinic formulat, este politic oricând mai bine să ai țări mici și cu câte un vot, de pildă în instituțiile europene, decât una mare cu un singur vot. Mai departe, nu își făcea iluzii că recrudescența naționalismului la toate etniile acelui spațiu, antrenând și fondul lor religios, nu prelua și din istorie multă radioactivitate: de la dominația otomană la protecția austriacă și de la fascismul manifest în interbelic la moștenirea pe termen lung a comunismului ca Ersatz de sistem, de orientare.

Cu toate aceste precauții, nuanțe și eforturi vizibile de nu fi înțeles greșit și nici să mă jignească, era uimit de ușurătatea cu care luau oamenii în calcul moartea altora, diferiți. Neamț crescut în cultura vinovăției de după război, se întreba cum de nimeni nu se simte, fie și parțial, vinovat, cum de s-a ajuns la o împărțire atât de proastă a rolurilor. Nu dădea el singur note de purtare – cum nu își permite nici azi Germania să dea –, dar căuta o explicație dincolo de naționalism, de tribalism sau identitate religioasă. Unde nu s-a lucrat timp de secole, că am ajuns în halul acesta? Bine, că nici toată cultura germană nu a putut împiedica barbaria nazistă, aste nu este o explicație și cu atât mai puțin o scuză. Dar, spunea, Germania și-a putut reveni după război și pe bazele culturale care s-au sedimentat secular, cum am amintit: de la apariția salvatoare, prin Reformă, a familiei pastorului, mereu mai bine educată, din care se va naște apoi burghezia, la mișcările sociale catolice, precum cea inițiată de episcopul Wilhelm Emmanuel von Ketteler, care va lua o bună parte din ateismul funciar al chestiunii muncii, a proletariatului sechestrat, cum știm, de comunism. Inevitabil, am ajuns la Ortodoxie despre care am vorbit de multe ori de atunci încolo.

Fără să ignorăm diferențele de parcurs și fără să facem comparații improprii, stabilind arbitrar o scară a virtuților personale și/sau colective, am fost de acord că Biserica de Răsărit a fost și este în continuare marcată de suferințele îndurate din partea Islamului, care l-a și redus numeric în zonele geografice de origine, dar și de efectele protecționismului de stat, precum în Rusia, unde credința devenise, rămânând până acum, o chestiune de jandarmerie, de servicii. Iar Ortodoxiile naționale, am adăugat, sunt toate, y compris România, proiecte de dialog cu modernitatea neduse până la capăt. În ciuda Evangheliei comune, care a fost totuși momentul în care Ortodoxia s-a depărtat de ortopraxia proprie? Și cum putem explica faptul acestui miracol de dos ca țări majoritar ortodoxe să fie și majoritar corupte? Mai ales ultima lui întrebare, formulată cu grija amintită, m-a pus pe gânduri și mi-a reconfirmat importanța unei teologii sociale ortodoxe. Ca doi oameni care aveam lecturi de bază și el, cu precădere, o vastă experiență de viață, care în plus nu reduc istoria Bisericii la simpla istoriografie, citind în ea inclusiv lucrarea lui Dumnezeu, semnele timpului sau actele neînțelese de pedagogie divină, nu ne-am grăbit să ne refugiem în formule, clișee sau alte scurtături rușinoase intelectual și descalificante sufletește. Nu m-am putut abține să îl întreb, zâmbind, cum explică el totuși faptul că țări majoritar catolice, precum cele din America Latină, dar și Italia, au la rândul lor imense probleme de corupție. Răspunsul: da, avem probleme de acest fel, imposibil de ignorat, dar am învățat să le spunem pe nume, să le căutăm rădăcina.

Ei bine, cred că de aici ar merita început șantierul etic: să spunem lucrurilor pe nume, inclusiv sau mai ales când nu ne convine, să nu ne jucăm cu realitatea ca pe timp de război, denaturând-o, idealizând-o. Pentru că înfrumusețând-o forțat, alții o vor ponegri și mai mult, cu mai mare tenacitate și vor căuta toate defectele unei unice și fabuloase construcții divino-umane a cărei ultimă și plenară manifestare este în Împărăția lui Dumnezeu pe care noi o anticipăm, o aducem, la propriu, în mijlocul nostru, prin Sfintele Taine dar și prin toate consecvențele „banale” care decurg din ele. Cum ar arăta toate acestea? Nu pot ști în detaliu, dar sunt convins că prin câteva mutări esențiale de accente, precum într-o carte bună, într-o lecție reușită sau o învățătură de minte după un eșec. Scurtând, le trec în revistă:

- Conștiința că nu suntem deja în cer, că ne aflăm pe pământul în mijlocul căruia au avut loc Întruparea, Moartea și Învierea Lui. Așadar, scopul pe verticală nu relativizează mijloacele pe orizontală. Altminteri, nu am mai nădăjdui concret în îndumnezeirea omului și nu am mai da cinstea cuvenită semnalelor de dincolo puse în materia de aici: de la icoane la trupurile Sfinților, de la muzică la arhitectură. Diafan sau pipăibil, darul existenței este în întregul lui o epifanie.

- Apoi, dacă nu suntem ajunși la destinație, distanța față de cele lumești trebuie să fie pe măsură, cum tot insistă pe bună dreptate scrierile filocalice. Dar și aici cu o precizare: așa cum specia trebuie dusă mai departe, neputând toți să devenim călugări și neavând toți aceeași temperatură a focului inimii, așa cum splendoarea, atmosfera unei slujbe are nevoie de ziduri, de locaș, sau așa cum drumul nostru cu Hristos trece prin istoria marcată de El, suntem chiar obligați să purtăm de grijă celor de aici. Să ne creștem copiii, să ne apărăm curtea și să curățăm dealul cu morminte.

- Așa cum destinația celestă presupune responsabilitatea terestră, toate celelalte se cer văzute de la ambele capete. Da, de pildă, a spune că doar Dumnezeu știe nu este un îndemn la ignoranță, așa cum adevărul nu se poate mulțumi cu orice pace și nici iubirea nu este un îndemn-alibi de a ignora practicarea ei anapoda. Mila Domnului nu ține locul misiunii noastre, ci doar o face posibilă, o susține când toate evidențele par să ne contrazică. Or, resemnați, cultivând relativismul, amânăm de fapt nașterea noastră la propriu. Nu poți spune că este bine ca unii să îi ucidă pe alții, că așa s-a mai văzut în timp, ci să te opui, omenește, la fiecare crimă cu care ești contemporan, fără a avea iluzia că prin tine dispare integral criminalitatea.

- Dezvoltarea reflexului etic, celălalt nume al discernământului, este imposibilă dacă delegăm, precum la vot, suveranitatea noastră strict personală, lăsând-i pe preoți cu ale lor, în vreme ce noi ne ocupăm doar de sufletul nostru. Vocația profetică în Biserică se manifestă tocmai prin faptul că, fără să intrăm în intimitatea nimănui, ne asigurăm că toți sunt sub aceeași cupolă a Adevărului, iar nu solidarizați în minciună sau nepăsare. Lista interdicțiilor de a nu judeca, mai ales pe episcopi, de a nu spune ceva că iese rău, de a nu îți manifesta integral umanitatea, blochează de fapt scara către înalt. Cum nimeni nu este mai mare decât Dumnezeu, în ciuda regulilor, a ierarhiilor sau practicii, putem fi oricare dintre noi deschizător de drumuri, convertindu-ne și convertind.

- Ca organismul mistic și social deopotrivă al Bisericii să poată funcționa iconic, adică pilduitor și sfințitor, avem nevoie de același element: transparență. Ea este foița de aur care permite absorbirea întunericului păcatelor și reda Creației strălucirea, aura. În lipsa acestui fundal, orice am face ajunge kitsch, abuz, fățărnicie. Adică ne întoarcem tot la cele ale lumii căzute pe care pretindem că vrem să o schimbăm, să fie mai aproape de planul inițial al lui Dumnezeu. La urma urmelor, Creștinismul face trecerea de la ezoterism la exoterism, luând minunii caracterul senzațional și redându-l pe cel normal, firesc, la îndemână și fără condiționări inutile. Acesta este universalismul Bisericii lui Hristos, singura revoluție care nu se sfârșește prost.

- Toate acestea, expuse cât mai simplu și fără trimiteri, nu pun între paranteze nimic din tezaurul prețios adunat până acum, ci îl face și mai valoros într-o lume care, vedem, ar avea multe de oferit, dar nu iese din capcana amăgirii, a furtului de libertate în schimbul prosperității, a vieții lungi biologic în numele unui la fel de lung, prelung requiem al sufletului.

Rostul nostru nu s-a schimbat: traducători ai Cărții și puși pe fapte.

(fragment din viitoarea carte despre teologia socială ortodoxă)