"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Iohannis a reinstaurat Securitatea peste "România eșuată". Am trimis aseară spre publicare un articol (la Mediafax - nota Podul.ro), l-am retrimis dimineață, dar nu a fost publicat. Prevestea ce s-a întîmplat azi, prin achitarea torționarilor lui Gheorghe Ursu. Îl public pe Facebook și pe Podul.ro, spre știință.
Azi am trăit o cotitură a istoriei. Ce a început Iliescu, a desăvîrșit Iohannis și ”guvernul său”, justiția sa, independentă față de democrație și interesele țării, dar profund dependentă. De Securitatea ei, cu pensii speciale cu tot.
În cele ce urmează vă prezint articolul scris de mine încă de ieri, dar care avea să fie respins de la publicare:
COMENTARIU / Securitatea cîștigă o nouă luptă împotriva românilor: demisia lui Hellvig ar putea însemna achitarea în dosarul Ursu
Aș vrea ca ipoteza de mai sus să fie demontată de realitate, cînd se va da sentința dosarului celui mai arzător care s-a aflat de ani buni încoace pe masa Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mi-e teamă însă că lucrurile nu vor sta așa. Că ”sistemul”, despre care toți vorbim, fără ca nimeni să-l descrie în amănunt, dar e intuit de toți, va învinge din nou. Că ”securiștii”, despre care toți știm că sînt la butoane din ’90 încoace sînt prea prudenți, ca o breșă de asemenea anvergură, precum condamnarea a doi dintre ei, pentru crimă împotiva umanității, prin faptele comise înainte de 1989, să fie creată.
Eduard Hellvig însuși e prudența întruchipată, ceea ce l-a făcut ușor adaptabil la această lume în care secretul bate decretul și departe de ochii lumii se face puterea adevărată. Probabil că știa, încă înainte de a ajunge director al Serviciului Român de Informații, cum văd cei din acestă lume a ”serviciilor” raportul dintre ei și restul lumii, rezumat de un fost ofițer KGB astfel: ”unii scriu istoria, noi o facem”. Cu alte cuvinte, era conștient în ce intră. Și a fost, de departe, cel mai pregătit să o facă, cu un bagaj solid de cunoștințe politice teoretice și practice. Versat, adaptabil și totuși îndeajuns de moral pentru a nu fi corupt rapid, prin jocurile subtile în care beția puterii și un sentiment fals al ”atotputerniciei” și veșniciei numiților și aleșilor îi fac pe aceștia tocmai vremelnici și interșanjabili, în ”jocul operativ” al celor pe care nu-i schimbă nimeni, pentru că ei sînt ”elita” care apără însăși ”esența statală”. Dar nici Hellvig n-a reușit, pînă la capăt, mare lucru.
Taman acum, cînd lucrurile s-au liniștit, cînd despre cine-a tras în noi se mai vorbește doar în cărți sau la comemorări și nu în tribunale, cînd Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului reia și reîncălzește anchete din trecut, soldate deja cu închiderea dosarelor pe motivul prescrierii răspunderii penale asupra faptei comise de diverși icși și igreci din Securitate, iată că Andrei Ursu a reușit, cu o rară abnegație, să împingă procesul celor doi securiști anchetatori, despre care nenumărate probe scrise și martori susțin că au stat la originea uciderii tatălui său, în beciurile de la Rahova în 1985, pînă la pronunțarea sentinței finale. Se ajuge la o vorbă care-mi place, anume că nu e prea tîrziu pentru adevăr. Dar mi-e teamă că nu vom avea parte de adevărul așteptat.
Vasile Hodiș, unul din securiștii anchetatori acuzați, n-a fost un oarecare în sistem, ci șeful Oficiului Juridic al SRI, timp de două decenii. Îndeajuns timp ca să-și creeze un sistem de protecție și relații în sistem, care să-i asigure inamovibilitatea – mai ales în raport cu justiția. E unul de-al lor, așa cum mare parte a justiției a devenit una de-a SRI-ului, și nu vorbim aici doar de celebrele ”protocoale”, ci de faptul că între ”servicii” și justiție există o colaborare mult mai veche și strînsă. La nivel uman. În 1990, în baza unui procol încheiat în 1968 între Iulian Vlad și Mircea Malița (primul, pe atunci, șeful Direcției Învățămînt și Perfecționarea Cadrelor din Consiliul Securității Statului, cel de-al doilea ministru al învățămîntului), s-a încheiat un protocol prin care Școala de Securitate de la Băneasa a devenit secție a Facultății de Drept din București. Nu mult după revoluție, mi-a povestit președintele Emil Constantinescu, pe atunci prorector, șiruri lungi de securiști au făcut coadă la Rectorat, pentru a-și echivala studiile de la Băneasa, cu cele de Drept. Legal, nu exista nicio piedică în calea acestei ”echivalări” prin care șiruri lungi de securiști au pătruns în magistratură și au impregnat-o cu spiritul lor, care domnește încă. Acum, lupul pus generic paznic la oi judecă lupi ”prinși în faptul” unui omor. Mai mult decît atît – o crimă împotriva umanității.
Hellvig nu e deloc un om care să se lase pradă iluziilor. Realist, și-a dat seama că un verdict de achitare în cazul celor doi torționari ai Securității, ambii cu stagii în SRI, îi va demola tot discursul anterior de delimitare de fosta Securitate. Îl va compromite personal și îi va atîrna o piatră de picior, în cariera politică viitoare. A ales demisia, cu o zi înaintea verdictului anunțat inițial pe 4 iulie. Pe cale de consecință, pronunțarea sentinței a fost amînată, pentru 27 iulie, pentru a nu se face o legătură directă de cauzalitate între demisie și achitare. Cîteva zile mai tîrziu, președintele Iohannis a anunțat rînjind că Hellvig și-a dat demisia ”din motive personale”. Iohannis presupune și el că sentința va fi, probabil, una de achitare și îi convine – sistemul, conservat și imuabil, îl servește pe el. N-are nevoie de scandal în paradis, așa că demisia lui Hellvig a fost consecința logică a actului de conservare a sistemului de securitate din România. Care e azi, la fel de puternic ca în vremurile de glorie în care Iulian Vlad se ocupa de ”perfecționarea cadrelor” din mașinăria de tocat destine, numită Securitate.
De obicei, fiecare analist dorește să fie confirmat de evoluția faptelor. Eu sper, din toată inima, să mă fi înșelat și tot ce am scris mai sus să se dovedească o falsă presupunere. Iar cei doi securiști să-și ispășească pedeapsa pentru crima comisă. Iar Andrei Ursu să-și găsească în sfîrșit liniștea, în fața portretului îndoliat al tatălui, căruia i-a făcut dreptate, după trei decenii de luptă cu ”sistemul”, cu securiștii și moștenitorii lor.
