"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
"Trădare împotriva patriei", "dușman al poporului", "aghiotant nazist” – toate aceste epitete și caracteristici mincinoase au fost asociate multă vreme cu numele talentatului cântăreț româno-ucrainean din perioada interbelică – Petre (sau Petru) Leșcenco –, acestea fiind impuse de propagandiștii de la TASS și de alți agenți de influență ai lui Stalin din ”presa” moscovită. Leșcenco era un talent înnăscut, cu o voce frumos definită, un chitarist și un dansator magistral. A acompaniat-o pe dansatoarea letonă Zinaida Zakit, care avea să-i devină soție în 1930. Bucureștiul a fost casa permanentă a familiei sale.
"Nu vreau ca în patria mea (pe atunci RSS Ucraineană) să se gândească la mine ca la ceva ce nu sunt de fapt” – puncta chiar Leșcenco, în "Confesiuni la persoana întâi" (în rusă: Исповедь от первого лица). ,,De mai multe ori am auzit stigmatul ‹albgardist-emigrant› la adresa mea de la cetățenii sovietici. Dar au existat cuvinte și mai dure. ‹Cântai pentru fasciști!› - generalul Vodopianov mi-a aruncat această frază direct în față. Nu a spus-o pur și simplu, ci a aruncat-o ca pe o mănușă. I-am răspuns că am cântat pentru ruși. Fasciștii nu mergeau la concertele mele. Și nu am cântat niciodată cântece fasciste", scria el.
Leșcenco se referea la perioada în care se găsea la Odesa, pe când orașul se afla sub ocupație provizorie românească (1941-1944). Leșcenco a avut rolul de a revigora cultura locală și a-i face pe cetățeni să-și mai abată gândurile de la război, dând în acest sens mai multe concerte muzicale la rugămintea autorităților române.
"Noi nu am emigrat nicăieri"
,,Îmi voi începe povestea în august 1917”, scria Petre Leșcenco, în memoriile sale, relatând cum a fost rănit în Primul Război Mondial, pe când era sublocotenent al armatei ruse: ”Atunci s-a întâmplat un eveniment neplăcut în viața mea, care a determinat în mod accidental cursul ei ulterior. În august 1917, am fost lovit de un obuz care a explodat. Blestematul de obuz a căzut chiar în tranșeele noastre. Am fost norocos, am scăpat relativ ușor. Șapte soldați din plutonul meu au fost uciși de șrapnel, dar eu am fost lovit doar de unul singur...".
Sublocotenentul ajunge la un spital din Chișinău, în Basarabia încă țaristă. Tratamentul său se apropia de sfârșit, când, în anul 1918, au loc niște evenimente cu adevărat istorice în spațiul dintre Prut și Nistru – câteva unități ale armatei române trec Prutul, la cererea autorităților legitime ale Republicii Democratice Moldovenești, instaurând ordinea și liniștea publică, totodată destructurând focarele contagiunii bolșevice. Apoi are loc Unirea Basarabiei cu România, Petre Leșcenco devenind cetățean român cu acte în regulă.
"Contuzia m-a dus la spital, iar dizenteria m-a ținut acolo până când armata română deja sosise la Chișinău. Așa am devenit un ‹emigrant alb›. De fapt, nu am emigrat nicăieri, ci am rămas în același loc, în Chișinău, în spital. Dar Chișinăul a devenit brusc și total neașteptat România, iar eu am devenit cetățean român", își amintea cântărețul.
,,Am considerat Chișinăul, unde am fost adus de mic copil, drept patria mea. Aici locuia familia mea - mama, tatăl meu vitreg și sora mea, Valia, care se născuse de curând. Nu puteam să plec din Chișinău în altă parte, lăsându-i pe ei în urmă... Nu am emigrat cu adevărat nicăieri. Totul a fost decis pentru noi. Am trăit în Rusia (Basarabia țaristă), dar deodată ne-am trezit în România. Asta a fost toată ‹emigrarea› noastră...", scria el. Unirea Basarabiei cu România devine astfel o primă cauză sau mai degrabă un pretext pentru care Leșcenco a fost detractat la greu în presa sovietică de propagandiștii dictatorului Stalin.
În 1931 a avut loc o întâlnire deosebit de importantă pentru creația lui Leșcenco – mai exact, l-a întâlnit pe celebrul compozitor Oskar Strok, autor de melodii populare în stil foxtrot și tango, numeroase romanțe și compoziții ce anticipau pop-ul. Strok a fost cel care i-a sugerat lui Leșcenco să încerce să își înregistreze propria voce. Și nu s-a înșelat: compozițiile "Rapsodia albastră", "Ochi negri" și "Spune-mi de ce" au devenit imediat extrem de populare. În curând li s-au alăturat ,,Nastya-Iagodka" și ,,Miranda".
"Chubchik și-a vândut patria"
Când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, Leșcenco nu a părăsit România, dar s-a folosit de diverse relații pentru a evita să servească în armata română. Cu toate acestea, la începutul lunii decembrie 1941, ziarul propagandistic Komsomolskaia Pravda, care era controlat literă cu literă de oamenii lui Stalin, a răbufnit dement împotriva cântărețului român, numindu-l "albgardist zdrențăros", "lacheu corupt" etc.
"Combinația de muzică țigănească răvășitoare cu motive false, presupus populare, li s-a părut burghezilor din Praga ca fiind cu adevărat muzică rusească... Faima sa a crescut și a scăzut treptat. Albgardiștii l-au pus pe scut... Subofițerul s-a dovedit a fi un poet - a compus cuvintele propriilor sale romanțe emoționante. Nu s-a ferit de mărime și de rimă. Dar și-a ales cuvintele după principiul: cu cât mai caraghios, cu cât mai vulgar - cu atât mai bine. Toți albgardiștii ascultau melodiile de cabaret uitate și plângeau. Străinii ascultau și rânjeau: așa e sufletul rusesc, dacă rușii plâng", scriau propagandiștii Kremlinului.
Articolul urmărea să-l compromită total pe Lușcenco: ,,S-a afirmat că, după atacul german asupra Uniunii Sovietice, subofițerul și-a găsit locul - este la microfonul german. Ucrainenii și bielorușii au auzit cele mai bune opere din lume, concerte simfonice, ansambluri ale Armatei Roșii și coruri populare - toate acestea, desigur, din perspectiva fascistă, erau propagandă bolșevică. Acum, germanii au adus ‹cultura autentică› - pe Leșcenco… Chubchik, cel care și-a vândut patria, poporul său, a vândut tradițiile Donului cazacilor liberi și îl servește pe cel care îl hrănește - el reprezintă sufletul rusesc așa cum vrea să-l vadă Hitler".
Autorul articolului defăimător a fost un anume Ovadi Savici, care a trăit în străinătate în cea mai mare parte a timpului înainte de război și a scris pentru ziarele sovietice de acolo. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a lucrat pentru Sovinformbureau.
După cum subliniază biografii lui Leshchenco, a existat o cauză pentru o astfel de calomnie dezgustătoare. La începutul iernii 1941-1942, în Odesa aflată sub ocupație provizorie românească s-au răspândit zvonuri despre viitoarele concerte ale lui Leșcenco. Odesskaia Gazeta informa: "Celebrul și inimitabilul interpret de tangouri, foxtrot și romanțe rusești și țigănești, care au fost redate pe discurile Columbia și vândute în întreaga lume, Piotr Konstantinovici Leșcenco dă concerte la Teatrul de Operă și Balet din Odessa".
Când aceste informații au ajuns la Moscova, cântărețul a fost pus imediat la index de către regimul stalinist. Se pare că văduva lui Leșcenco – Vera Georgievna – a încercat mai târziu să restabilească dreptatea și s-a adresat redacției ziarului, dar i s-a spus că Savici era un pseudonim (ceea ce nu era adevărat) și că publicația în sine a fost scrisă în mod colectiv și la ordinul superiorilor (ceea ce, mai mult ca sigur, e cât se poate de adevărat).
În septembrie 1943, iată că totuși Leșcenco a fost mobilizat în armata română, iar în octombrie a fost trimis în Crimeea. Conducerea militară l-a numit în funcția de şef al cantinei ofiţerești și a primit gradul de sublocotenent. În același timp Leșcenco se afla într-o relație pasională cu cântăreața și acordeonista Vera Belousova – aveau să se căsătorească în 1942, la Odesa, după divorțul lui Lușcenco de prima sa soție. Cântărețul va părăsi în cele din urmă Crimeea, inițial se va duce la Odesa, iar de acolo se va îndrepta către București împreună cu familia sa. În curând, armata sovietică avea să reanexeze Basarabia și să avanseze spre granița trasată ultimativ pe Prut, prin monstruosul pact sovieto-nazist Ribbentrop-Molotov. Deja în august 1944 armată română avea să întoarcă armele și să declare război Germaniei și aliaților săi maghiari pentru a elibera o parte a Transilvaniei anexată ilegal de Ungaria prin Dictatul de la Viena. Leșcenco rămâne în România, continuă să dea concerte, dar de-acum în cadrul garnizoanelor, a spitalelor, a cluburilor de ofițeri, cafenelelor și cinematografelor din București. El și tânăra sa soție erau foarte populari și bine văzuți în societatea românească postbelică.
În același timp, Leșcenco înțelegea foarte bine că viitorul său devenea cu totul incert: după război, România este ocupată de armata sovietică, astfel având loc sovietizarea unui stat care în perioada interbelică, alături de Polonia, era considerat printre cele mai anticomuniste.
„Alaltăieri am împlinit 52 de ani”, scria Leșcenco în 1950. ”Sărbătorindu-mi aniversarea, am simțit că am mai trecut peste un prag al bătrâneții. Cea mai mare parte a vieții a fost trăită. Ce îmi mai rămâne înainte? E greu pentru inima mea. Sunt chinuit de incertitudinea poziției mele. Poziția noastră. Ce se va întâmpla cu noi? Mă uit la Verochka și inima mea se strânge de durere. Ce m-aș face fără ea? Nu-mi pot imagina viața fără ea. Ea este singura mea consolare. Răsplata pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Verochka va fi primul cititor al memoriilor mele. Cu toate acestea, ea îmi știe deja toată viața. I-am spus totul despre mine în detaliu chiar din primele zile în care ne-am cunoscut”.
Sfârșitul tragic
În martie 1951, Petre Leșcenco a fost arestat de Securitate chiar în timpul unui concert pe care îl susținea la Brașov. Evident, arestarea sa s-a făcut la comanda serviciilor secrete rusești. Puterea sovietică decisese că sosise timpul să-l lichideze fizic, acționând în acest scop prin intermediul Securității. Au urmat închisoarea și boala. Devine deținut la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Moare în iulie 1954, în spitalul penitenciarului din Târgu Ocna.
Există mai multe versiuni referitoare la moartea sa: conform uneia dintre ele, aceasta ar fi fost cauzată de otrăvirea cu niște alimente alterate, altă versiune vorbește despre un ulcer stomacal perforat. În sfârșit, după alte relatări ar fi fost bătut până la moarte de gardienii din închisoare pentru că a refuzat să cânte pentru ei. Locul de înhumare nu este cunoscut.
În 1952, soția sa – Vera Georgievna Belousova – a fost arestată de agențiile de securitate sovietice. Ea a fost acuzată că s-a căsătorit cu un ,,reprezentant al unui stat capitalist”, acțiune calificată drept ,,trădare de patrie” (art. 58-1 „A” din Codul penal al RSFSR). A fost condamnată la 25 de ani de închisoare. În iunie 1954, Curtea Supremă a URSS a eliberat-o și reabilitat-o pentru lipsă de probe infracționale.
