Învierea (locul și timpul)

Postarea prietenului Papahagi a apărut ca un trăsnet pentru cine nu îi cunoaște și nici acceptă stilul tranșant. Nu este prima dată când profesorul clujean irită. De la chestiunea sexomarxismului la cea a clarității morale în legătură cu războiul din Ucraina, pozițiile lui au trezit umorile adversarilor, dar frecvent și pe ale cui te miri cine. Asta însă nu înseamnă că, onest cum îl știu de o viață, nu are dreptate până în ultimul detaliu, dar decontează – bine, nu este aici singur! – tocmai alergia la limpezime a unui mediu social românesc aburit de cultul personalității și minciună, iar de treizeci de ani “reeducat” prin manipulare extinsă. Nu am să dreg busuiocul, că nu am de ce, dar mă simt pastoral dator să limpezesc, cât pot, unele aspecte pe care oameni de toată isprava ori nu le văd, ori în judecarea cărora se bazează, influențabili, pe exegeza altora. 

Înainte de orice, a îți pune problema datei Paștilor – că pe cea a Nașterii Domnului noi, românii ortodocși, aparent nu o avem – nu este de la sine o provocare, o blasfemie. Că îți pui întrebări pe temă tocmai când marea majoritate a creștinătății se află în duhul sărbătorii, tu având de așteptat – de data aceasta, în 2023, cel mai puțin, dar, la anul, o lună! – indică o sensibilitate trează. Orice om cu ceva știință de carte, cu atât mai abitir dacă știe mai multă, a luat la cunoștință disputele calendaristice. În primele secole, deja amintitul praznic al Nașterii Domnului și data lui de celebrare avea să reprezinte sursa unor neînțelegeri serioase între pe atunci foarte dinamicii și conștienții de sine creștini ai Africii de Nord și Roma, modul cum se putea sau nu face sinteza între bagajul cultural al Antichității târzii și Biserica lui Hristos preocupând în cel mai înalt chip. 

Așadar, până să fie o problemă calendaristică actuală, redusă la vechi versus nou, ritmul festal creștin a avut nevoie de timp pentru a se articula și afirma, procesul înaintând adânc, până în al doilea mileniu. Las anume calendarul în suspans, urmând să revin, și mă refer la locul Învierii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

Desigur, nimeni și nicicând nu a pus în dubiu Ierusalimul. Mai mult, fără a avea în credința noastră nevoie, inclusiv arheologia biblică a confirmat ceea ce știm din Evanghelii. Locul indiscutabil nu avea să fie tratat de la început în mod privilegiat, Ierusalimul fiind o bună perioadă de timp eparhie sufragrană alteia. Abia treptat s-a construit poziția Patriarhiei ierusalimitene, dovadă, iarăși, că locul, prin sine, nu a devenit centru de autoritate, ceea ce nu relativizează valoarea spirituală, referința geografică a pelerinajelor despre existența cărora tot de la început știm precum din înseamnările Egeriei. 

Altfel decât Iudaismul sau Islamul, Creștinismul nu este geocentrat, nostalgia Ierusalimului sau chiar obligativitatea de a ajunge măcar o dată în viața la Mecca pur și simplu lipsind din definiția plenară a omului creștin. Mulți, de fapt: marea majoritate, merg zilnic la Ierusalim, în biserica de cartier, țelul drumului nostru fiind, cum se știe, Împărăția lui Dumnezeu, cetatea mântuirii. Toate manifestările ulterioare în care geografia a fost luată drept argument spiritual au servit unor calcule de putere eclesială și/sau politică. 

Preeminența Constantinopolului în Orient și a Romei în Occident sunt rezultatele grăitoare de la capătul luptelor, contestațiilor, anti-Roma curții potificale de la Avignon corespunzându-i, înainte, dezgeografizarea Ortodoxiei prin căderea Ierusalimului însuși, a Alexandriei și a Antiohiei sub dominație otomană, așa cum se va întâmpla și cu orașul Patriarhilor Ecumenici. Pe scurt: miza geografică a Creștinismului s-a dovedit mereu nu doar discutabilă, ci nemijlocit fragilă, contrazisă exemplar de o pedagogie divină din care tot refuzăm să învățăm, rămânând repetenți. 

Iată de ce, revenind în actualitate, pretenția BORuse că “teritoriului ei canonic” limitat îi corespund toate țările cucerite cândva de trupele țariste și de Stalin, de la Baltica la Marea Neagră, iar celui extins în fapt cam tot Răsăritul, european și asiatic deopotrivă, reprezintă probabil ultimul act al ecleziologiei după hartă, celei care contrazice ecleziologia după duh. Iar eclezilogia după duh sau după fire este cea în care Evanghelia nu creează și nici nu justifică siluiri ale libertății pozitive, exprimarea unor națiuni în deplină cunoștință de cauză, îmbogățirea mesajului revelat cu paleta de culori și splendori ale unei doxologii polifonice, icoană a Rusaliilor. 

Stridența apare și aici, evident, tot prin absolutizarea de tip geografic, prin luptele de dominare, prin sfâșieri, prin deportări și crime în masă. În vreme ce patriotismul exprimă universalitatea trăibilă în cadre date, circumscrie, naționalismul face viața imposibilă sau cel puțin o zădărnicește prin nedreptate și abuz. Pretenția de a fi deasupra lui Dumnezeu, curmând viața unui om sau răpindu-i samavolonic casa, curte și câmpul, este doar în modernitate o chestiune de drept internațional, ea fiind deja de la început un păcat spiritual deosebit de grav. Cine sunt eu astfel încât alții nu mai pot fi? Câte vieți costă viața mea?

Încerc să mențin firul și să fiu succint, dar nu ermetic: prin structura ei sinodală și prin misiunea aplicată culturilor neamurilor convertite, Ortodoxia a înțeles de la bun început că strana umanității nu poate ține isonul doxologiei Creatorului, a Celui Preaînalt, decât dacă toți participăm, indiferent de culoarea pielii sau de consonantele limbii. Universalismul antropologic paulin este aici referința majoră. 

Or, consecința directă este că, în duh conciliar, de sfătuire și întrajutorare, creștinii nu pot să prelua logica pervertită a dominației de putere. Faptul că nu au fost consecvenți, luptând unii cu alții, este marea dramă a Creștinismului care, vedem, se prelungește până în sufrageriile noastre, seară de seară, cu imaginile din Ucraina și nu numai. Redus la esență: Ierusalimul nu s-a impus ca centru și nici măcar ca element constitutiv al identității creștine, fapt care nu îi scade nici importanța și nici nu îi întunecă aura. 

Învierea Domnului fiind așadar tocmai triumful asupra morții, a celei care părea și pare imuabilă și inevitabilă, definitivă și absolută, ea nu a fost însoțită de dovezi și semne exclusiv de origine controlată. Biserica Celui înviat și a noastră, a celor înviați prin Botez, ia act de existența geografiei, dar nu se epuizează în ea. Iată de ce Lumina de la Ierusalim este o minune care nu are nevoie să fie ca atare transportată, Domnul necondiționând chiar nicio binefacere de o fișă tehnică. Brutal: faptul că avem nevoie de avioane pentru a aduce Lumina indică faptul că putem să ne bucurăm oricum de Învierea pe care ea o subliniază, iar nu o substituie, efortul logistic traducând o formă de evlavie, iar nicidecum o necesitate imperioasă. 

Putem fi în în lumina Învierii și fără Lumină, dar cu atât mai mult, când se poate, când și ea ne este adusă cu mijloacele moderne. Este fix aceeași motivație care stă la baza însușirii de către Biserică a tiparului, a radioului, a televiziunii, a internetului și, pe viitor, a oricărui mijloc de comunicare spre comuniune care ar urma să mai fie descoperit.

Acum, legat de timp: datele biblice sunt precise și corespund momentului astronomic al epocii, Mântuitorul fiind real nu doar pentru că S-a întrupat într-o cultură anume, iudaică, având cutume specifice, dar și pentru că, deja de la Naștere, S-a născut și manifestat sub o “zodie”. Dacă nu avem nevoie de loc privilegiat, de imitație geografică, orice lăcaș de cult unde se slujește Sfânta Liturghie viind Betleem și Ierusalim la un loc, tot astfel nu avem nevoie de timp aparte, de imitație temporară, Învierea având loc tot în fiecare lăcaș de cult. 

Cum însă omul este o ființă în spațiu și timp, așa cum avem nevoie de locuri consacrate, tot astfel avem nevoie de momente privilegiate. Așa cum deplasarea geografică, pelerinajul, întărește credința trăită în comuniune, la “coadă”, tot astfel zilele, lunile sau anii unui canon sau răstimpurile liturgice ne ajută să vindecăm sufletul și să formăm mintea. Problema calendarului nu este, în consecință, de natură dogmatică, cum nici geografia un indiciu al vieții sfințite. 

Așa cum acceptăm, chiar dacă uneori cu tristețe, schimbările hărții, nu văd de ce nu am accepta și pe cele ale ale timpului astronomic. Așa cum nu avem nevoie de naționalism, de exclusivism, pentru a avea o casă, pentru a ne simți în patria terestră, patrioți cu dublă cetățenie fiind – pe pămând și, nădăjduim, și în cer –, tot astfel nu avem nevoie de un timp încremenit pentru a ne face timp să slujim Celui care a făcut timpul și Care ne-a anunțat că acesta va avea, cândva, un sfărșit, o descoperire, adică apocalipsă. 

În contextul nostru, problema calendarului ar fi bine să rămână eminamente teologică, sufletească, iar dacă el ne împiedică să ne bucurăm ca frații, date fiind disensiunile inter-ortodoxe, atunci este limpede că nu avem voie să ne prefacem că totul ar fi în regulă. 

În fine, cu scuzele de rigoare pentru claia de gânduri și simțăminte – sper să nu fie totuși paie aruncate pe foc! – apropierea de momentul Învierii Domnului să ne dea puterea de a vedea esențialul și, chiar dacă este sau nu adusă Lumina de la Ierusalim, să o redescoperim mereu în noi înșine și în alții.

Sus și luminate să avem inimile!