Rușii

Cu riscul de mă repeta: popor mic în raport cu teritoriul imens pe care trebuie să demonstreze că îl controlează, amestecați inevitabil, trăind gard în gard cu alte limbi, credințe și tradiții, contestați și temuți, urâți visceral de unii, din vecinătate, și admirați cu cât crește distanța geografică, subiect de analize, catedre, doctorate sau conținut de amintiri traumatizante, toxici, invazivi și utlizând stupiditatea forței, mai niciodată acel soft power, cultura, persecutat de proprii lideri, trecuți prin coșmarul autoritarist și apoi comunist, plătind un preț uman inimaginabil, distilând biografii exemplare, mai ales de sfinți, rușii trăiesc pe cale de consecință în propria lor mitologie. Cu o realitate brutală, cenușie, singura lor scăpare sunt gloria trecută, inclusiv a URSS-ului, și refugiul, pentru cei cu bani, în mediul occidental, pe cât de detestat pe atât de râvnit. Nu întâmplător au trimis primul obiect zburător pe lună. Inconștient, rătăcesc nefiind și sunt rătăcind. Tot deloc întâmplător, istoria lor este o succesiune de reîntemeieri, de noi începuturi care, mai devreme sau mai târziu, eșuează în marasmul din care ar fi vrut să iasă. O anumită neputință, ascunsă de somptuoase decoruri și fațade, de grădini și fântâni, traversează sentimentul… rusesc al ființei. Nu, nu sunt de plâns, dar nici de invidiat, având o cruce proprie de dus. Or, cum știm, crucile nu se aleg și nici nu se pot schimba pe drum. Una peste alta, cea mai proastă și inadecvată cale de a înțelege, fie și de pe margini, este ignorarea acestor paradoxuri, tensiuni, dileme și nesiguranțe identitare.

Asemeni marilor națiuni și țări, nici Rusia nu poate fi așadar corect încadrată fără apelul la resorturile spiritual-culturale. Desigur, așa cum Germania nazistă ar fi de neînțeles, în lectură cultural-ideologică, fără nihilismul și păgânismul lui Nietzsche, fără eroismul tenebros al lui Wagner sau romantismul ca atare, analizat anschaulich de Safranski, sursă de viziuni care s-au transformat în tot atâtea nebunii ale omului autonom, sau Franța, încapsulabilă în valorile revoluției de la 1789, toate, fără excepție, înmuiate, precum madlena lui Proust, în sânge, în crimă, sau Austria de azi, moștenitoare a lejerității valsului straussian, dar aparent inocentă și absolvită de orice responsabilitate istorică, sau SUA etc… Cum spuneam: fără cultură, nema geografie, iar fără aceasta, nema politică. Ca și cum cele ce se întâmplă, dincolo de dimensiunea inevitabil absurdă, nu ar ilustra ceva mai adânc, nu ar confirma ceea ce, de fapt, ar fi trebuit să știm. Așa, stăm azi în fața ecranelor precum la pervazul ferestrelor și ne uităm la ploile torențiale, la furtunile de zăpadă sau murim de căldură, cu ochii scoși din orbite. Evenimente meteorologice care au marele merit că ne scot din orice proces etic, de conștiință. Te pui cu norii, cu soarele? În plus, se insinuează un fel de fatalitate, de unde și tendința de maximă inteligență a celor care văd, spun ei, cum istoria se repetă.

Acum, orice explicație și contextualizare nu pot deveni scuze, circumstanțe atenuante: știți, așa sunt rușii! Te pocnesc înainte de a spune “Dobryy den’!”. Sau, simetric, rusul ideal este cel mort… Una peste alta, dacă marile națiuni – prin vechime istorică și isprăvi la scară planetară –, se găsesc în plin proces de resemantizare a propriilor abuzuri – de la segregare la colonialism –, călcând deseori în străchinile corectitudinii politice, a culturii aneantizării memoriale, Rusia nici nu își pune problema. Elita ei politică și ideologia oficială vede doar continuitatea: de la cneazul Vladimir la Vladimir Putin. Asemenea Serbiei, fixată nu pe comunism, pe durata căruia a dus-o bine, ci pe războaiele de după. Sau Ungaria, “baraca veselă” de după 1956 a lagărului socialist, fixată pe trecut. Revenind la Rusia, pe acest fundal al continuității, destinal glorios, abaterile, tentativele de emancipare, alianțele cu alții sunt categoric, fără dubii, erori, păcate de-a dreptul. În aceste condiții, ca esteuropean, nu poți să fii decât invidios pe cei de la distanță, pe cei care nu s-au “bucurat” de atenția marelui prieten de la Răsărit. Slabă consolare! Pe scurt și pragmatic, trebuie să îți pui inteligența la muncă. Pe toate planurile: politic, cultural, militar, economic, spiritual. Pentru că doar față de un singur lucru sunt rușii admirativi: față de cei puternici. Cu atât mai mult cu cât, ca noi, nu suntem nici imperiu și nici gigant industrial sau centru financiar. Este inutil să cauți iubirea rusului. Infinit mai prețios este respectul lui. Or, acesta se pierde oricând și se construiește în fiecare zi. Alminteri, isterici, pseudo-curajoși cu avioanele și trupele altora, lucrând la două capete, schimbând paturile noapte de noapte, corupți, preferând contractelor directe intermediarii, cultivând metehne în mic pe care ei le întrețin oricum la scară monumentală, nu avem nicio șansă de a fi măcar ascultați, băgați în seamă. Că primește mai devreme sau mai târziu garanțiile cerute, Rusia provoacă emulația revenirii în sine. Tocmai din pricina excesului ca raison d'État. Așa au crescut, drept răspuns, balticii, așa au evitat conflictul finlandezii, așa s-au articulat exemplar polonezii. Iar noi? Ca de atâtea ori, chestiunea rusească (re)devine o chestiune românească. De care am uitat în ultimele trei decenii.

Bună dimineața, istorie!