"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Adina Hulubaș – etnoloagă și cercetătoare a Academiei Române, filiala Iași – oferă, într-o ediție specială a RoZoom Press, în contextul Zilei Universale a Iei, o incursiune fascinantă și inedită în istoria portului popular românesc, într-o perioadă în care ”ia” tinde să devină, la fel ca odinioară, un termen generic pentru portul național.
”Varvara Buzilă (de la Muzeul de Etnografie de la Chișinău) a folosit un cuvânt-cheie privitor la ceea ce înseamnă cămașa tradițională pentru românii din exteriorul țării, pentru imigranți. A crescut foarte mult cererea din străinătate pentru coaserea acestor cămăși. Varvara Buzilă numește cămașa ‹scut›. Este o declarație a identității și în același timp este ceva care ne protejează împotriva tuturor etichetelor moderne. Suntem un popor cu o cultură foarte veche, iar cămașa tradițională asta transmite. Ești distinct. Din punct de vedere psihologic, iată că această piesă vestimentară capătă cu totul alte dimensiuni. Este bine să încurajăm această tendință modernă tocmai prin a cumpăra de la meșteri. Coaserea unei cămăși durează câteva luni. E foarte solicitantă pentru ochi această operație”, explică Adina Hulubaș, printre multe altele.
Vă prezentăm o parte dintre clarificările făcute de Adina Hulubaș:
”Nu cred că am o ie, pentru că așa cum voi avea ocazia să spun mai târziu, ia are o compoziție specifică. E o cămașă tradițională și nu orice cămașă tradițională este ie. Am o cămașă de artizanat pe care am moștenit-o de la mama mea și acesta a fost primul contact pe care l-am avut cu această fină bluză de port popular românesc.
Nu pot să spun că pe ulițele satelor prin care am cules diverse materiale am mai văzut oameni umblând în port tradițional, poate doar duminica, în anumite părți ale județului Neamț, dar acolo am văzut cămăși tradiționale și nu ii. Și în zona Iașului, dar și la Botoșani și Vaslui, știu că sunt câteva țesătoare care continuă să ducă mai departe această tehnică specială de împodobire a obiectului vestimentar. Mai corect este să folosim cuvântul ‹cămașă›.
Cert este că pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclisi avem o atestare arheologică, istorică, a portului dacic. Acolo întâlnim cămășile bărbătești și cămășile femeilor. Atenție: ia nu este niciodată un obiect vestimentar bărbătesc. Deși foarte multă lume spune că ‹bărbatul meu are o ie nouă› sau văd la vânzare pe internet ‹ie de băieți›, nu există așa ceva în realitatea etnografică. Asta vine dintr-o cunoaștere precară spre deloc a culturii tradiționale.
De altfel, în urmă cu șase ani am făcut un demers, noi, cei de la Departamentul de Etnografie de la Iași, către ministerul Culturii, respectiv al Educației, pentru a introduce în curricula școlară – acolo unde se permite, nu ceva în plus, la ora de română de exemplu – elemente de cultură tradițională. Prin așa ceva aflăm diferența dintre o cămașă și o ie.
Interesant este faptul că termenul de ‹ie› a fost atestat în literatura scrisă, în izvoarele scrise, abia în secul al XVIII-lea. La ora actuală, dacă mă duc prin sate, majoritatea subiecților nu vor ști ce este o ie decât dacă au auzit de la televizor. Este un termen care a avut o circulație restrânsă și care a fost introdus pe cale cultă, ulterior. Ba chiar a ajuns să se confunde cu portul național. În atestările din Moldova, ia apare sinonimă cu cămașa națională – la fel în vestul Olteniei, Banat, Crișana, nordul Transilvaniei. Potrivit Atlasului Lingvistic Român, respondenții au spus că este parte din portul național.
Iată că acum ne întoarcem la forma etimologică a cuvântului ‹cămașă› din latină care are ca circulație întregul teritoriu al României. (...)
Când facem tehnici de aducere în prezent a unor elemente din trecut e foarte important să manifestăm și respectul pentru cei care le-au documentat la vremea aceea. Fotografi ca Adolph A. Chevallier, de exemplu, sau alții, notorii în vremea aceea, trebuie menționați. Nu-s niște bunuri ale nimănui de pe internet acele fotografii. Sunt la modă proiectele de genul acesta și cu picturile, dar de fiecare dată spunem cine a pictat și cum se numește tabloul, pentru că o altă strategie, nu doar aceea de a aduce portul popular aproape de oameni, este de a face un pic de cultură generală. Să caute oamenii pe Google cine a fost Adolph A. Chevallier și în felul acesta rezultatele ar fi, într-adevăr, maxime. Este amuzant să vezi în alte proiecte fotografice ghetuțe de făcut gimnastică asociate cu cămăși tradiționale – merge cam orice în zilele noastre. De ce? Pentru că ne dorim o anumită sensibilitate la elementele din trecut și le asociem cu ceea ce ne este familiar nouă.
Un amănunt interesant: există o Lege 102 din 2015, lege care a decretat în România că a doua duminică din luna mai este Ziua Portului Popular și se prevede în acea lege ca la orele de educație civică să se includă și informații despre piesele straielor țărănești. Legea există, punerea în practică, din păcate, nu pot să spun că am văzut-o în jur.
Cuvântul ie vine dintr-un strat foarte vechi al limbii române, din stratul latin, vestis linea, care însemna îmbrăcăminte din pânză de in. Acest linea, conform legilor fonetice și de pronunție a populației care a locuit în zona noastră s-a transformat într-un ine cu un n înmuiat care, în timp, nu s-a mai auzit. Variante ale acestui cuvînt linea există și în dialectul corsican, în vechea spaniolă, în sardă, în albaneză, peste tot pe unde limba latină a lăsat urme.
În funcție de regiunea din România, termenul a căpătat diferite sensuri. De exemplu, în zona Dunării, Oltenia de răsărit, era vorba de cămașa femeiască a cărei poale ajungeau până dincolo de genunchi. În sudul Transilvaniei și în Muntenia, cămașa era și lungă, și scurtă, adică și cu poale, și fără, pe când în Moldova, în câteva localități din Botoșani, Neamț și Bacău, a fost atestat doar sensul acesta de parte de sus a cămășii și fără poale – așa cum vedem acum peste tot cămășile țărănești, tăiate. Dacă au avut poale le-au tăiat pentru că se vând mai bine. Nu mai poartă nimeni acum cu catrință peste poale.
Termenul a avut o circulație zonală, restrânsă; din secolul al XVIII-lea, pe calea limbii literare, a început să se generalizeze. Așa cum năframa a înlocuit marama din borangic, tot așa în vorbire, cu timpul, oamenii au simțit mai prețios acest termen de ‹ie›. Termenul a avut o circulație redusă în comparație cu cea de astăzi. Astăzi s-au răsturnat cumva sensurile, fiindcă ia, din punct de vedere etnologic, este un tip de cămașă.
Sunt trei tipuri de cămașă. E cămașa bătrânească dreaptă, croită de la gât, este cămașa cu altiță, respectiv ia – întotdeauna când vom spune ie trebuie să avem altiță. Ia era purtată la sărbători, fiind atât de frumos împodobită, respectiv de femeile tinere. Și cămașa mai recentă, cu platcă sau cu ciupac, cum se mai cheamă, cu petic în față, care a venit cumva pe cale urbană și a fost la jumătatea drumului dintre vestimentația aceasta orășenească și cea populară și le-a înlocuit pe celelalte.
Așadar, ia este o specie a cămășii țărănești și ca să fie ie e nevoie ca mâneca să fie formată din trei părți componente, și anume: altița, încrețul, care este o bară mai îngustă, de obicei galbenă, cu diferite modele, romburi, râurile – acele dungi care curg cusute frumos, fie drepte, fie oblice. Dacă nu avem această structură tripartită a mânecii, obiectul vestimentar în cauză este o simplă cămașă sau, și mai trist, este o bluză cumpărată de la un magazin obscur, nu de la meșteri, fabricată în Turcia sau în India. O astfel de bluză aduce deservicii culturii populare pentru că, pe de o parte, nu-i încurajăm pe meșteri să ducă mai departe această tehnică de coasere a cămășilor și ei nu își pot asigura traiul din meșteșugul lor, iar, pe de altă parte, ducem în derizoriu totul în ideea că orice merge.
Varvara Buzilă (de la Muzeul de Etnografie de la Chișinău) a folosit un cuvânt-cheie privitor la ceea ce înseamnă cămașa tradițională pentru românii din exteriorul țării, pentru imigranți. A crescut foarte mult cererea din străinătate pentru coaserea acestor cămăși. Varvara Buzilă numește cămașa ‹scut›. Este o declarație a identității și în același timp este ceva care ne protejează împotriva tuturor etichetelor moderne. Suntem un popor cu o cultură foarte veche, iar cămașa tradițională asta transmite. Ești distinct. Din punct de vedere psihologic, iată că această piesă vestimentară capătă cu totul alte dimensiuni. Este bine să încurajăm această tendință modernă tocmai prin a cumpăra de la meșteri. Coaserea unei cămăși durează câteva luni. E foarte solicitantă pentru ochi această operație.
(Foto deschidere, Henri Matisse/ ”La blouse roumaine”)
